Cum e viața fără frică? Ce se întâmplă atunci când nu te sperie nimic

Frica este una dintre cele mai vechi tactici evolutive de supraviețuire. Totuși, un număr foarte mic de oameni suferă de afecțiuni rare care îi fac să nu simtă deloc această emoție. BBC arată cum este viața fără teamă.

Un britanic care nu mai simte adrenalină

Jordy Cernik, un britanic diagnosticat cu sindromul Cushing – o boală rară cauzată de un exces de cortizol – a trecut printr-un tratament radical: extirparea glandelor suprarenale. Intervenția a eliminat anxietatea, dar și orice reacție de frică.

În 2012, într-o vizită la Disneyland, Cernik a realizat pe un roller coaster că nu mai simte niciun fel de adrenalină. De atunci, a făcut parașutism, a coborât pe tiroliană de pe podul Tyne din Newcastle și chiar a făcut rapel pe Shard din Londra – toate acestea fără ca pulsul său să crească măcar puțin.

Boala care distruge frica

Experiența sa este rară, dar nu unică. Cazul cel mai cunoscut este al unei paciente americane, identificată ca „SM”, diagnosticată cu boala Urbach-Wiethe, o afecțiune genetică extrem de rară (aproximativ 400 de cazuri în lume). Boala i-a distrus amigdala – zona creierului responsabilă de procesarea fricii.

„I-am arătat fiecare film de groază pe care l-am putut găsi… dar nici Tăcerea mieilor, nici Proiectul Vrăjitoarea din Blair nu au avut niciun efect”, a spus Justin Feinstein, neuropsiholog care a studiat cazul SM la Universitatea din Iowa.

Mai mult, pacienta nu s-a speriat nici în fața unor șerpi și păianjeni vii. „Avea această curiozitate aproape copleșitoare de a dori să atingă și să interacționeze cu diferitele creaturi”, explică Feinstein.

Consecințe sociale și riscuri

Lipsa fricii a făcut-o pe SM extrem de sociabilă, dar vulnerabilă. În mai multe rânduri, a fost amenințată cu arme albe, pentru că se apropia de persoane periculoase fără reținere. Un experiment a arătat că distanța ei de confort față de un necunoscut era de doar 30 de centimetri, aproape jumătate din cea a altor voluntari.

„Amigdala pare să organizeze modul în care reacționăm la lumea socială”, a explicat profesorul Alexander Shackman, de la Universitatea din Maryland.

Două tipuri de frică

Studiile au demonstrat că există două căi diferite prin care apare frica:

• amenințările externe – șerpi, hoți, pericole vizibile – unde amigdala acționează ca un „dirijor de orchestră”, declanșând reacția clasică de tip luptă sau fugi;
• amenințările interne – cum ar fi nivelurile ridicate de dioxid de carbon, care dau senzația de sufocare – caz în care trunchiul cerebral preia controlul.

Deși SM nu reacționa la pericole externe, un experiment cu inhalarea de CO₂ i-a declanșat un atac de panică. „A fost cea mai intensă frică pe care a simțit-o vreodată”, spune Feinstein.

Este frica indispensabilă?

Cazul SM ridică întrebări profunde despre rolul fricii în viața modernă. „Una dintre întrebările esențiale este dacă această emoție primară ar putea să nu fie necesară astăzi. Ar putea cauza mai mult rău decât bine, mai ales în societățile occidentale, unde nevoile de bază sunt satisfăcute, dar nivelul tulburărilor de anxietate este surprinzător de ridicat”, susține Feinstein.

Totuși, biologia arată că frica rămâne vitală pentru supraviețuire. „Când îi deteriorezi amigdala unui animal și îl pui înapoi în sălbăticie, acesta va muri în câteva ore sau zile”, explică cercetătorul.

de Alina Conțeanu