AZI ÎN ISTORIE. Voltaire, un sceptic fericit. Spunea, despre relația cu Dumnezeu: “Ne salutăm, dar nu ne vorbim”

În fiecare zi, evenimentele care au marcat trecutul ne oferă lecții valoroase. Haideți să vedem ce s-a întâmplat într-o zi de 30 mai, de-a lungul timpului. La 30 mai 1778 murea, la Paris, Voltaire.

Voltaire a fost un ins cu mult umor. De multe ori sacrifica ideea și adevărul de dragul unei glume reușite. A fost elev al unui liceu iezuit, însă haina religioasă i-a venit mai mică cu vreo trei numere. Întrebat mai pe la maturitate care e relația lui cu Dumnezeu, Voltaire a răspuns: “Ne salutăm, dar nu ne vorbim!”

Bănuim că Dumnezeu saluta primul, iar Voltaire, împovărat de bună creștere, răspundea la salut. Pe popi îi ura cu o sinceritate manifestă, poate și pentru că la colegiul ăla iezuit pe care îl urmase, lua note mici.

Îmbrățișase filosofia deiștilor, care credeau că Dumnezeu e doar cauza lucrurilor și nu intervenea în bucătăria lumii terestre. Cu alte cuvinte Creatorul era o ființă impersonală, paradox care le plăcea mult deiștilor, total lipsiți de umor.

Voltaire, om cu spirit, nu-i plăcea prea tare pe iluminiști, dar deja fusese infectat cu virusul “rațiunii de dragul rațiunii”, “reason for reason’s sake”.

Ca antibiotic, a început să scrie beletristică. Romanul “Candid”, e, dacă ne uitam comparativ cu ce se producea în epoca, o capodoperă. Plină de un scepticism aproape vecin cu fericirea.

Lui Voltaire i-a fost atribuită următoarea zicere: „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsă omorât pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați.” E ceea fix aceeași frază care mai târziu a devenit : “Nu sunt de acord cu ce spuneți, dar voi lupta să puteți să mă contraziceți.”

O frază lipsită de corespondent în plan real, ipocrită, pe care, în fapt, nu știe nimeni cine a rostit-o. Hai să fim serioși! Cine ar muri pentru dreptul de a fi porcăit de alții? Poate doar zeul ipocriziei. Dar noi, cartezienii, nu mai credem în zei.