Analiză NY Times: De la războiul petrolului la cel al bateriilor, al alimentelor sau cel al apei. Cum arată conflictele viitorului și în ce fel vor schimba ele lumea

Lumea ar putea fi târâtă în recesiune de forța inflației energetice, chiar dacă conflictul direct se va potoli în curând, iar costurile mai mari ale tuturor produselor, inclusiv ale materiilor prime pentru semiconductori, a avertizat Financial Times, ar putea sparge bula IA care menține economia americană pe linia de plutire.

Ar putea urma o criză alimentară care să o eclipseze pe cea care a urmat invaziei Ucrainei, întrucât războiul perturbă nu doar prețul alimentelor, ci și fluxul global de îngrășăminte — un alt produs al combustibililor fosili. (…) Dar acest război reprezintă, de asemenea, un nou tip de conflict, determinat de turbulențele din sectorul combustibililor fosili și de incertitudinea generată de tranziția energetică din ultimul deceniu, scrie New York Times, într-o amplă analiză despre conflictele care macină în prezent planeta și despre cele care vor urma, semnată de David Wallace-Wells, editorialist și cronicar, autor a numeroase articole despre schimbările climatice și politica energetică.

Potrivit acestuia, din multe puncte de vedere și conform multor indicatori, energia verde s-a bucurat de un succes uluitor și extraordinar. Energiile regenerabile s-au dezvoltat mai rapid decât orice altă sursă de energie din istorie, depășind aproape toate așteptările. Totuși, ne aflăm încă în mijlocul acestei tranziții, iar sfârșitul vechiului model, bazat pe petrol, gaze și cărbune, este încă la zeci de ani distanță, scrie el, completând cu o concluzie tranșantă:

O nouă eră a conflictelor pentru resurse care apare tocmai când vechea ordine energetică era răsturnată, dar înainte ca cea nouă să se fi consolidat cu adevărat.

”(…) Abia în deceniul care a urmat semnării Acordului de la Paris în 2015 lumea a început cu adevărat să creadă că energiile regenerabile ar putea domina în curând viitorul energetic. Au urmat și banii, investițiile mondiale în combustibili fosili scăzând cu mai mult de o treime între 2015 și 2020, iar investițiile în energie curată crescând de aproape două ori de atunci.

Însă transformările la nivel global necesită timp și, în ciuda progreselor rapide înregistrate în domeniul ecologic, încă ne alimentăm cu energie în mare parte din sistemele tradiționale care funcționează pe bază de combustibili fosili”, mai arată analiza citată.

David Wallace-Wells spune că termenul „midtransition” a fost introdus de Emily Grubert, o sociologă specializată în mediu, care îl folosește pentru a descrie cât de complicată ar putea fi decarbonizarea, chiar și în cazul în care totul ar decurge în mod exemplar.

”Să luăm, de exemplu, benzinăriile: câte ar trebui să mai existe odată ce vehiculele electrice vor domina șoselele, încărcându-se exclusiv în garaje și pe aleile de acces, și ce ar trebui să facem cu toate celelalte care vor deveni inutile? Sau gândiți-vă la rețeaua de electricitate, despre care aproape toți cei care se gândesc la viitorul energetic sunt acum de acord că trebuie extinsă rapid: în alte părți ale lumii, utilizatorii s-au orientat masiv către panourile solare montate pe acoperișuri pentru a-și asigura propriile nevoi energetice, reducându-și amprenta de carbon, dar destabilizând totodată rețeaua prin privarea acesteia de clienți și venituri. Ce se va întâmpla cu industria globală a transportului maritim pe măsură ce lumea renunță la combustibilii fosili, având în vedere că aceștia reprezintă aproximativ 40% din volumul total al transportului maritim? Literalmente: ce ar trebui să facem cu toate acele petroliere? Aceasta este tranziția intermediară în domeniul energiei”, menționează sursa citată, care adaugă la întreg acest tablou ”o tranziție în curs de desfășurare în domeniul geopoliticii”.

”Să luăm, de exemplu, țările arabe din Golf, state petroliere care au investit în ultimul deceniu profiturile obținute din petrol în capitalul de risc al marilor companii tehnologice, aliniindu-se astfel și mai mult la interesele Statelor Unite și ale Israelului.

Sau să ne gândim la China, care cheltuiește acum sute de miliarde de dolari pe investiții în energie curată în străinătate, menținând în același timp un parteneriat în domeniul combustibililor fosili cu Rusia — și cu Iranul.

Și mai este și faza de tranziție din timpul războiului. Deși Vladimir Putin a oferit o serie de justificări atunci când a invadat Ucraina în 2022, tranziția energetică a Europei avea propria sa logică – sau, mai degrabă, propriul său calendar. Angajamentele ambițioase ale continentului privind emisiile nete zero însemnau că Europa intenționa să renunțe la importurile de gaze, reducând inevitabil influența energetică a Rusiei asupra NATO.

Când conductele Nord Stream au fost aruncate în aer în septembrie, părea atât de greu de înțeles încât mulți au presupus că Rusia era de vină. Dar chiar și serviciile de informații americane cred acum că au fost ucrainenii, aplicând efectiv același principiu al tranziției în sens invers: aruncarea în aer a conductei a asigurat că aliații Ucrainei din NATO nu s-ar putea împăca ușor cu Rusia și a împins Europa mai repede pe calea decarbonizării. Acest lucru se numea odată ecoterorism; acum era opera strategică a unor state naționale cu capul pe umeri.”

În revista Foreign Affairs, Jason Bordoff și Meghan L. O’Sullivan au anunțat „revenirea armei energetice”. În cea mai mare parte a epocii moderne, scriau ei, energia a fost un instrument familiar de coerciție al marilor puteri. Dar în ultima jumătate de secol, de la criza petrolului din 1973, puterile globale au reușit să evite în mare parte vechile conflicte și să aplaneze perturbările odată familiare, mai scrie autorul din NY Times.

Cetățenii din întreaga lume bogată au fost adormiți de așteptarea că sistemul energetic va funcționa întotdeauna în mod fiabil pentru ei. „Astăzi, această complacere a fost răsturnată”, au scris ei, odată cu fragmentarea simultană a ordinii globale și a sistemului energetic. Și asta înainte ca Trump să ordone răpirea președintelui Nicolás Maduro din Venezuela, în parte pentru a-și asigura o nouă sursă de petrol, și înainte ca Statele Unite să se împiedice într-o criză energetică globală încercând să bombardeze un stat petrolier pentru a provoca o schimbare de regim, completează analiza sa.

Nimeni nu a pornit vreodată un război din cauza panourilor solare, așa cum ți-ar spune orice activist pentru climă. Iar impactul economic al conflictului din Iran este atât de amplu, încât este greu să nu observi argumentul pe care îl aduce în favoarea unei decarbonizări rapide, adaugă autorul, care pune apoi o întrebare-cheie:

”De ce să continuăm să ne bazăm atât de mult pe importurile provenite de la regimuri autoritare imprevizibile din străinătate, când putem, în schimb, să valorificăm resursele abundente de energie solară, eoliană, hidroelectrică și geotermală care se găsesc aproape peste tot pe Pământ?”

Într-o epocă marcată de războaie pentru resurse, poți obține și recompense suplimentare. Cel mai vocal critic occidental al războiului din Iran a fost prim-ministrul spaniol Pedro Sánchez, dintr-o țară care și-a dublat capacitatea de energie regenerabilă în ultimii cinci ani și a redus cu 75% influența combustibililor fosili asupra prețului energiei electrice. Tranziția energetică a Spaniei este departe de a fi finalizată, dar țara și-a recâștigat deja dreptul de a-și exprima convingerile, consideră autorul analizei citate, care completează lista de conflicte globale, dincolo de războiul din Iran sau cel din Ucraina:

Nu că viitorul bazat pe energii regenerabile ar fi o utopie pașnică. Există deja războaie comerciale aprige pentru mineralele necesare bateriilor care alimentează vehiculele electrice. Recenta escaladare a tensiunilor dintre Statele Unite și China a atins punctul culminant în legătură cu metalele din grupul pământurilor rare, iar Trump a manifestat un interes crescut pentru Groenlanda aparent pe același motiv. (Se pare că Groenlanda nu are de fapt zăcăminte de metale rare deosebit de mari, care oricum nu sunt chiar atât de rare.)

Exploatarea litiului și a cobaltului este o sursă de conflicte intense în țări de la Bolivia până în Congo. Nu este greu de imaginat că aceste conflicte vor scăpa de sub control, cu consecințe pe tot lanțul de aprovizionare global.

Dincolo de celebrele state petroliere, numeroase guverne din țările în curs de dezvoltare depind de veniturile fiscale provenite de la companiile energetice sau de finanțarea directă din partea întreprinderilor de stat din sectorul combustibililor fosili. Această finanțare se va epuiza cu atât mai repede cu cât tranziția se va accelera, lăsând aceste state într-o situație precară și vulnerabilă. De fiecare dată când harta mondială a puterii energetice se schimbă, se modifică și ierarhia politică.

Apoi mai este și problema apei. În Iran, o secetă care durează de șase ani a adus țara în pragul a ceea ce se numește „falimentul hidric”, cu întreruperi frecvente ale aprovizionării și proteste de stradă în care se strigă „apă, electricitate, viață”. În decembrie, robinetele din sudul Teheranului au început să rămână fără apă. Au urmat proteste de amploare, o represiune brutală și, acum, războiul.

Desalinizarea a devenit deja o sursă miraculoasă de supraviețuire într-un ținut din ce în ce mai inospitalier și nemilos, unele zone din Golf obținând 90% din apa potabilă din stațiile de desalinizare.

În ultimii ani, boom-ul global al energiei verzi a alimentat visul că o astfel de energie gratuită și abundentă va permite desalinizării să transforme regiunile afectate de secetă în oaze. Dar ceea ce pare de la distanță un tehnoutopism se dovedește, între timp, mai degrabă o vulnerabilitate militară terifiantă: se pare că două stații de desalinizare au fost deja lovite – una în Iran, pentru care iranienii dau vina pe Statele Unite, și una în Bahrain, într-o presupusă acțiune de represalii a unei drone iraniene.

Toate acestea se petrec pe o planetă aflată în plină tranziție, o tranziție care ar putea dura mii sau chiar milioane de ani și la care puține națiuni au început măcar să se adapteze cum se cuvine. Între timp, vulnerabilitățile se răspândesc cu rapiditate, se încheie analiza NY Times.