Gogol: nasul ajuns consilier de stat și nașterea absurdului umanizat

În anul 1852, la 4 martie, moare Nikolai Vasilievici Gogol. Îi plăceau foarte tare scrierile lui Pușkin. Și pentru că Pușkin îl publicase în revista lui, și pentru că, până atunci, nu mai apăruse vreun alt mare scriitor rus.

În nuvela lui, „Nasul”, găsim absurdul în expresie pragmatic cotidiană cu aproape un secol înainte ca acesta să apară pe piață îndeosebi prin scrierile lui Kafka.

Povestea pare simplă, ca un fel de roman polițist cu o dispariție atașată. Un maior din Sankt Petersburg, Kovaliov, se trezește într-o dimineațã fãrã nas. Intră în panicã și începe sã-l caute. Nasul nu doar că plecase, dar ajunsese ulterior să dezvolte o viață proprie și chiar devine la un moment dat consilier de stat, funcție mai mare decât a posesorului său, maiorul. Se îmbracă elegant, se plimbă pe malul Nevei și, într-o zi, e oprit de un amic al maiorului, care-l deconspiră.

“Nu vă supărați“, îl abordează acela politicos, “nu cumva dumneavoastră sunteți nasul maiorului Kovaliov?”

“Nu, domnule“, îi răspunde nasul, la fel de politicos. “Cred că mă confundați.”

Aici, umorul e la cote maxime. Cum să recunoști un nas pe stradă? Și să te apuci să discuți cu el punându-i o întrebare tâmpită? La ce să te aștepți? Ca nasul să recunoască? “Da, domnule, eu sunt. Dumneavoastră cum vă simțiți? Ce mai fac copiii? Doamna e bine?”

Simpatic e că nasul nu neagă că e nas. El doar minte, spunând că nu e nasul incriminat.

Spre deosebire de Kafka, alt maestru al absurdului, Gogol e mai optimist. Nasul nu moare, se întoarce la proprietar și își reia viața de organ olfactiv. Nu e nevoie de scuze, împăcarea e hollywoodiană. La fel și happy-endul.

Ca și Kafka, urmașul lui în ale absurdului umanizat, Gogol moare de foame. Nu pentru cã n-avea bani și nu pentru cã avea dificultãți la înghițit, cum s-a întâmplat cu Kafka. Pur și simplu, a refuzat sã mai mãnânce.