Cum a “moșit” Titu Maiorescu limba română modernă și de ce era să-l cheme Titu Trifu

În anul 1811 se naște Ioan Maiorescu, profesor și politician român. Îl chema de fapt Trifu, dar descoperise că la rădăcina arborelui său genealogic se găsea și o sămânță din Petru Maior. Și atunci și-a adjudecat numele de Maiorescu. Dar cel mai mare merit al lui e că a contribuit decisiv la nașterea lui Titu Maiorescu, fiindu-i tată.

În plus, a avut și inspirația să-și schimbe numele pentru că altminteri marele nostru critic s-ar fi numit Titu Trifu. Lui Titu Maiorescu i se datorează limba și literatura română modernă. Sună pompos și decisiv, dar nu e deloc departe de adevăr.

I-a descoperit și promovat pe Eminescu și pe Creangă și a creat o fântână de talente prin celebrul cenaclu, “Junimea”.

La Junimea s-a născut limba română, mai mult decât literatura română. Maiorescu era umblat prin Europa. Știa perfect germana, franceza și engleză.

Fusese școlit la Viena, la o universitate la care mai toți studenții erau fie conți, fie baroni, fie marchizi. El era cel mai sărăntoc. Îi ziceau, în oarecare dispreț, “valahul”. Norocul lui a fost că era mult mai deștept decât ei. Au început să-l respecte și să-l roage să-i învețe istorie, filosofie, engleză. Nu ne-ar mira să-i fi lăsat și să copieze după el la examene.

Întors în țară, Maiorescu și-a dat seama că vocabularul limbii române era cam sărăcuț. A priceput repede că îndărătnicia lui Heliade Rădulescu de a împrumuta cuvinte din italiană pe motiv că “de la Rim ne tragem” era periculoasă. Și a propus împrumuturile din franceză. Fiindu-i superior maestrului Heliade, a avut câștig de cauză.

Așa a ajuns limba română modernă să aibă aproape un sfert din cuvinte pescuite direct din franceză. Ne-om trage noi de la Rim, dar, pe drumul de întoarcere, am ocolit un pic și pe la Paris.