Byron și triunghiul magic al romanticilor englezi

În anul 1788, la 22 ianuarie, se naște la Londra George Gordon Byron. Din familie de lorzi și prin urmare foarte bogat. Se născuse cu o defecțiune la piciorul drept fapt care l-a afectat mental, mai ales că în rest era frumușel foc. Doamnele îi cădeau ușor la picioare și după ce se zice, chiar și domnii. Ca vicii, Byron n-a avut unul preferat. Le-a practicat pe toate.

Alături de Shelley și de Keats, Byron formează triunghiul magic al romanticilor englezi. Ei scriau și poeme lungi, și scurte.

Din cele lungi, Shelley îl are pe Prometeu înlănțuit, Keats pe Endymion, Byron pe Manfred. Sigur că poemele extrem de lungi pot fi plicticoase. În secolul 21, nimeni n-ar avea răbdare să le citească. Dar la 1800, când n-aveai televizor, puteai să adormi cu Manfred în mână.

Manfred e un poem în 3 acte și 10 scene. E despre un tânăr care are ceva pe suflet și nu prea vrea să-l mărturisească, dar cheamă printr-o vrajă 7 spirite ca să le creară iertare. Pentru ce, îl întreabă spiritele. E, știți voi, nu pot să vă zic, le răspunde Manfred. O bună parte din poem, Manfred stă pe o stâncă, se tânguie și se amenință singur că o să se arunce. N-o face, ci moare de moarte bună după o viață chinuită.

În schimb, într-un binecunoscut poem, She walks în Beauty, Byron e mult mai concis și infinit mai expresiv: Păşeşte-n Frumuseţe, ca o noapte/Când nu sunt nori şi ceru-i înstelat/Sclipirile şi bezna fără şoapte/ Pe chipul ei şi-n ochi s-au adunat.

Nu era mai bine pentru el, și pentru toți romanticii, să rămână la poeme scurte, cu impact mult mai imediat și mult mai puternic? Pentru că au dovedit că se pricepeau să le scrie.