140 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Vineri, 25 aprilie, se împlinesc 140 de ani de la recunoașterea, de către Patriarhia Ecumenică, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, un moment important nu doar pentru Biserică, ci și pentru statul român, care își câștigase recent independența față de Imperiul Otoman (1877).

O Biserică autocefală este o Biserică ce are o conducere proprie, adică un sinod prezidat de întâistătătorul acelei Biserici, fie patriarh, mitropolit sau arhiepiscop. Această conducere exercită puterea bisericească deplină, cea de învăţătură dogmatică, sacramentală şi jurisdicţională, independent faţă de ierarhia oricărei alte Biserici, dar păstrând principiul egalităţii şi coresponsabilităţii Bisericilor surori, potivit basilica.ro.

Încercări pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Române să devină un fapt împlinit au fost iniţiate şi susţinute încă din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Unirea Principatelor Române, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1959), apoi în Ţara Românească (24 ianuarie/5 februarie 1859), a deschis calea unor prefaceri profunde în viaţa politică, socială, economică şi culturală a Principatelor Unite. Până în decembrie 1861, Cuza a domnit cu două guverne şi două capitale, la Bucureşti şi la Iaşi. În ianuarie 1962 se formează însă un singur guvern şi un singur parlament, iar noul stat adoptă numirea oficială de România.

Au urmat în aceste timpuri de prefaceri mai multe reforme şi în Biserică, care au dus la schimbări chiar şi la tulburări în mersul vieţii bisericeşti din noul stat.

Prin atitudinea sa fermă în ceea ce priveşte relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut un prim pas spre recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Legea sinodală din 1864 proclamă independenţa Bisericii româneşti

Una din legile care priveau direct Biserica date în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost „Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale”, din 3 decembrie 1864, care a urmărit înfăptuirea unificării bisericeşti din România. Până atunci cele două Biserici, din Ţara Românească şi Moldova, erau lipsite de o autoritate sinodală.

Pentru înlăturarea oricărei dependenţe de o autoritate bisericească străină, primul articole din lege prevedea că „Biserica ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina”. (sursa: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol: III, 1981)

Aceasta a fost prima legiferare oficială a străvechii ‘neatârnări’ – sau autocefalii a Bisericii Ortodoxe Române. Existând astfel o Biserică independentă sau autocefală, în mod firesc, ea avea nevoie şi de un sinod. Ca atare articolul doi al actului legislativ prevede formarea unui Sinod general al Bisericii Române, precum şi a „unor sinoade eparhiale”, pentru fiecare eparhie.

Din Sinodul general făceau parte mitropoliţi şi episcopi eparhioţi, arhiereii titulari români, decanii Facultăţilor de Teologie din Bucureşti şi Iaşi (inexistente însă la acea vreme), trei deputaţi din fiecare eparhie, aleşi de clerul de mir, preoţii de mir şi laici cu studii teologice.

Sinodul era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, care pe baza unei ordonanţe domneşti, cu data de 11 iunie 1865, a primit titlul de „primat al Românei”.

Sinodul general, întrunit numai în trei sesiuni, toate la Bucureşti (1865; 1867; 1869, la ultima sesiune nu s-a luat nicio decizie), reprezintă o pagină însemnată în istoria Bisericii române, mai ales pentru faptul că majoritatea legiuirilor votate de sinoadele din anii 1865/1867 au fost adoptate de Sfântul Sinod în 1872/1873.

Lege organică din 1872 – Biserica românească este denumită din nou autocefală

În anul 1867, cerându-se revenirea la canoane şi la vechile rânduieli bisericeşti, a fost alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, care apoi a fost votat de Camera Deputaţilor (4 decembrie 1872) şi de Senat (11 decembrie 1872) şi promulgat la 14/26 decembrie 1872, sub numele de „Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”.

Prin Legea organică din 1872, s-au pus bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, „menit să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii naţionale”. (sursa: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol: III, 1981)

Preşedinţia Sinodului o avea mitropolitul primat, iar în lipsa lui mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop în hirotonie.

Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

În urma înlăturării domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866), proclamarea autonomiei autocefaliei a trenat pentru câţiva ani.

Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1878-1884) a încercat, după Războiul de independenţă (1877-1878), anumite tratative cu guvernul român în defavoarea acestui proiect.

Mai mult, în 1982, raporturile Bisericii şi ale statului român cu Patriarhia de la Constantinopol s-au înăsprit considerabil din două motive. Astfel, la 9 martie 1882, luându-se în discuţie în Camera Deputaţilor modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorinţa ca primatul Biserici Ortodoxe Române să fie ridicat la treapta de patriarh, iar în Oltenia să fie creată o mitropolie, cu reşedinţa la Craiova.

Al doilea motiv a fost dat de sfinţirea, la 25 martie 1889, a Sfântului Mir, în Catedrala mitropolitană de la Bucureşti, desigur, fără consimţământul Patriarhiei ecumenice.

Lucrurile au rămas în această stare până după retragerea din scaun a patriarhului Ioachim al III-lea şi alegerea următorului patriarh, Ioachim al VI-lea (1884-1886), când a început o nouă corespondenţă privind recunoaşterea necondiţionată a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În februarie 1885, a avut loc o adunare secretă la Mitropolia din Bucureşti, la care au luat parte ierarhii români în prezenţa ministrului Cultelor, D.A. Sturdza, formulându-se o nouă scrisoare către Patrarhia ecumenică, în vederea recunoaşterii autocefaliei. Au urmat alte tratative între Bucureşti şi Scaunul ecumenic, până ce s-a ajuns la un acord în această problemă.

După aceea a urmat corespondenţa, de ordin formal, necesară într-o asemenea situaţie.

La 20 aprilie 1885, a fost trimisă la Constantinopol scrisoare mitropolitului primat Calinic Miclescu, însoţită de o adresă a ministrului Cultelor şi Instrucţiunii, D. A. Sturdza, prin care se cerea recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.

Patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal, încuviinţând cele cerute de mitropolitul primat al României. La 25 aprilie 1885, patriarhul a răspuns atât mitropolitului primat, cât şi ministrului Cultelor, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoaşte ca autocefală.

Tot atunci s-a trimis şi tomosul de autocefalie, semnat de patriarhul Ioachim al VI-lea şi de zece mitropoliţi, membrii ai Sinodului patriarhal, datat în aprilie 1885 (fără zi).

Cu aceeaşi dată, patriarhul ecumenic a trimis câte o enciclică celorlalte Patriarhi şi Biserici Ortodoxe autocefale, informând că a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

În şedinţa Sfântului Sinod din 1 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a făcut cunoscută recunoaşterea autocefaliei, iar la 6 mai au fost citite, în traducere românească, tomosul sinodal şi corespondenţa purtată cu acest prilej.

La propunerea făcută de episcopul Melchisedec al Romanului în Sinod, mitropolitul primat a trimis patriarhului ecumenic, la 30 mai 1885, o scrisoare prin care îi adresa mulţumiri pentru atitudinea înţelegătoare pe care a avut-o în problema autocefaliei. De asemenea, mitropolitul primat a înştiinţat şi celelalte 11 Biserici autocefale, care existau la aceea dată, despre recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia ecumenică. S-au primit de îndată scrisori de răspuns şi felicitări.

În felul acesta, după frământări şi discuţii care au durat peste două decenii, Biserica Ortodoxă Română a intrat în rândul Bisericilor Ortodoxe autocefale ale răsăritului, cu care va păstra şi în viitor unitatea dogmatică şi canonică, aducându-şi contribuţia la creşterea prestigiului întregii Ortodoxii. (surse: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Preot profesor doctor Mircea Păcurariu, Basilica, 2013; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol: III, Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981).

Unirea Principatelor Române, în anul 1859, obţinerea independenţei după războiul din 1877, proclamarea regatului României în anul 1881, recunoaşterea autocefaliei în aprilie 1885, dar şi unificarea celor trei Biserici autocefale în 1919 au fost argumente principale pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, eveniment care a avut loc în data de 4 februarie 1925.