106 de ani de la semnarea armistițiului, simbol al încheierii Primului Război Mondial. Consecinţe şi jocuri diplomatice
11.11.1918, ora 11. La Compiègne, în apropierea Parisului, se semna, într-un vagon de tren, armistițiul între puterile Antantei şi Germania şi încetau ostilităţatile pe frontul de vest. Era sfârşitul, simbolic, al Primul Război Mondial. Pacea avea să vină prin tratatele semnate în lunile care au urmat, iar deciziile şi acţiunile de atunci au avut consecinţe globale, resimţite şi astăzi, de la la politicile Uniunii Europene, la conflictele din Orient.
Între 28 iulie 1914 şi 11 noiembrie 1918, au fost mobilizaţi în război mai mult de 70 de milioane de militari, iar 16 milioane de soldaţi şi civili au fost ucişi.
La 11 noiembrie 1918, ora 11, a încetat focul pe frontul de vest, dar starea de război a persistat pentru încă şapte luni, pacea fiind instalată prin semnarea la 28 iunie 1919 a Tratatului de la Versailles, cu Germania, şi a următoarelor tratate cu Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman.
Unii istorici ai războiului iau de accea ca dată finală a războiului anul 1919, deşi cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.
Ca state învingătoare, Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite au trebuit să facă faţă unei imense provocări: în ce termeni urmau să fie încheiată pacea, în urma unui război în care muriseră 16 milioane de oameni, soldaţi şi civili, şi care dusese la prăbuşirea Imperiilor German, Austro-Ungar, Rus şi Otoman. Termenii păcii aveau să schimbe, în deceniile următoare, echilibrul de putere în lume.
În Europa, Germania a fost nevoită să îşi asume răspunderea pentru enormele pierderile umane din cei patru ani de război şi a pierdut teritorii în favoarea vecinilor, harta continentului fiind practic redesenată, iar umilirea pe care au resimţit-o mulţi dintre germani avea să aibă consecinţe devastatoare mai târziu.
În Orientul Mijlociu britanicii au fost nevoiţi să facă faţă consecinţelor promisiunilor contradictorii pe care le făcuseră potenţialilor aliaţi din zonă în timpul războiului, cu un impact resimţit şi astăzi în regiune.
Tratatul de la Versailles
Împreună cu Tratatul de la Saint Germain-en-Laye şi cel de la Trianon, a dezmembrat practic vechile imperii Austro-Ungar şi German. Patru noi state au apărut pe harta Europei, iar altele, între care şi România, şi-au văzut graniţele major modificate.
Germania a pierdut o teritorii, în special în favoarea Poloniei, şi 10 % din populaţie prin formarea de enclave cu populaţie germană în aproape toate tările din jurul graniţelor ei. A pierdut o treime din zonele industriale şi de producţie a cărbunelui, un sfert din suprafaţa de producţie agricolă, de grâu şi cartofi, şi o cincime din capacitatea de cea siderurgică, dar şi toate coloniile din Africa şi Asia şi toată flota comercială.
Germania a fost forţată să-şi reducă armata la doar 100 de mii de oameni, să-şi distrugă, sau să predea, tancurile, avioanele militare şi flota de submarine.
Cea mai controversată parte a Tratatului de la Vesailles a fost aşa numită clauză a stabilirii vinovăţiei, care avea să fie ulterior incriminată că ar fi dus la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial prin crearea sentimentelor de ostilitate şi furie, speculate de Adolf Hitler pentru obţinerea sprijinului popular.
Germaniei i s-a cerut să plătească Aliaţilor despăgubiri de 132 de miliarde de mărci aur, aproximativ 280 de miliarde de lire sterline la valoarea de acum, clauză condamnată de economistul britanic John Maynard Keynes care a prezis colapsul economiei Germaniei, produs pe la mijlocul anilor 1920.
Jocurile diplomatice din Orientul Mijlociu
Ca şi în Europa, Orientul Mijlociu a fost divizat de o serie de tratate şi acorduri stabilite la conferinţele de pace care au urmat încheierii războiului, dar care, spre deosebire de cele care priveau Europa, fuseseră prefigurate încă din timpul conflagraţiei.
Înainte de 1914, Orientul Mijlociu era dominat de Imperiul Otoman, iar când turcii s-au alăturat Germaniei şi Austro-Ungariei în lupta lor împotriva Aliaţilor, au suferit înfrângerile alături de ei şi au avut de suportat şi consecinţele care au dus la prăbuşirea imperiului şi la noi relaţii între lumea arabă şi occident.
În timpul războiului, britanicii luptaseră împotriva otomanilor în Palestina, Siria şi Mesopotamia, Irakul de astăzi, iar diplomaţii englezi făcuseră o serie de promisiuni potenţialilor lor aliaţi arabi. Prin aşa numita corespondenţă Husayn-McMahon din anii 1915-1916, de fapt o serie de scrisori dintre Shariful de Mecca Husayn Bin Ali şi reprezentantul Marii Britanii în Egipt, Sir Henry McMahon, se declara că Marea Britanie va sprijini o eventuală revoltă a arabilor împotriva ocupaţiei otomane şi le va recunoaşte independenţa.
Pe de altă parte, exista şi Acordul secret Sykes-Picot, negociat în 1916 între diplomatul britanic Sir Mark Sykes şi cel francez François Georges-Picot, prin care cele două ţări decideau să împartă între ele teritoriile arabe ocupate de otomani. Palestina urma să fie sub control internaţional, Franţei îi reveneau Siria şi Libanul, iar britanicilor teritoriu de astăzi al Irakului şi Iordaniei, împreună cu toate teritoriile din Golf.
În Libanul predominant creştin şi cu minorităţi musulmane, de druzi şi alauiţi, francezii au întrodus un sistem complicat de alocare a posturilor guvernamentale pe criterii entice, care în parte există şi acum, şi care a dus la un regim politic destul de instabil.
Siria fusese devastată de război şi, ca proporţie din totalul populaţiei, muriseră mai mult oameni decât oriunde alt undeva. Sub mandatul francez, s-a născut, ca şi în Irak, naţionalismul arab care a dus la o serie de lovituri militare în anii 1960, iar în 1970 Hafez al-Assad a preluat puterea şi a guvernat până la moartea sa, fiind succedat în anul 2000 de fiul său Bashar.
În Irak, britanii l-au instalat ca rege pe Faisal, fiul Sharifului de Mecca, fapt ce a dus la creşterea resentimentele împotriva britanicilor a naţionalismului arab. Monarhia a fost înlăturată printr-o lovitură sângeroasă de stat în 1958, prima dintr-o serie ce a dus la instalarea dictaturii militar-naţionaliste care a culminat cu regimul lui Saddam Hussein.
În Iordania, fratele lui Faisal, Abdullah s-a declarat emir, iar britanicii au încuviinţat dornici să păstreze relaţii bune cu un regim care să nu ameninţe conductele de petrol care veneau din Irak. Iordania a devenit independentă în 1946, iar descendenţii lui Abdullah încă guvernează Iordania.
Legat de Palestina. Exista şi celebra Declaraţie Balfour făcută în anul 1917 de secretarul de stat britanic Arthur Balfour, ca declarație oficială de politică externă a guvernului Regatului Unit, în care se afirma că Marea Britanie privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu. Declaraţia avea şi scopul de a influenţa puternicele comunităţi de evrei din Statele Unite şi Rusia, să susţină efortul de război al Aliaţilor.
Ca urmare, după război mulţi evrei au revenit în Palestina aflată sub administraţie britanică, în special după ascensiunea la putere în 1933 a lui Hitler, iar resentimentele arabilor au crescut. Holocaustul din Al Doilea Război Mondial, în care murit mai mult de 6 milioane de evrei , a adus un nou val de imigranţi evrei în Palestina, iar britanicii au încercat să controleze tensiunile dintre evrei şi arabi. În lipsa unei decizii referitoare la statutul Palestinei, administraţia britanică a lăsat în seama ONU să hotărască viitorul acestui teritoriu. ONU care a decis să-l împartă în doua state, unul evreu şi altul arab, în 1948 Israelul şi-a declarat independenţa ca stat, iar primul război arabo-israelian a izbucnit odată cu plecarea britanicilor.
Sfârşitul Primului Război a redesenat graniţele şi în Orient, pe alocuri complet arbitrar. Au fost separate popoare cu aceleaşi origini etnice şi au schimbat modul în care viaţa curgea de secole, cu consecinţe resimţite şi astăzi.