Victima violenței în familie nu are gen, ci dovezi și impact. Cum recunoști victimizarea în familie

Psihologul Radu Leca explică unde trebuie trasată linia dintre victima femeie și victima bărbat atunci când vorbim despre violență în familie, control coercitiv, umilire și intimidare, subliniind că genul nu poate fi un criteriu care să anuleze suferința reală.

Victima nu are gen: unde se trasează linia în violența domestică

Potrivit psihologului, linia dintre victimă și agresor se trasează la nivelul faptelor și al impactului, nu în funcție de gen. Trauma, frica și pierderea autonomiei pot apărea la oricine, indiferent dacă este femeie sau bărbat.

În România, cadrul legal este clar și include Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, ordinele de protecție și ordinele de protecție provizorii, precum și infracțiuni prevăzute în Codul penal, precum lovirea, amenințarea, hărțuirea, violul sau lipsirea de libertate.

Legea recunoaște mai multe forme de violență: fizică, psihologică, sexuală, economică, socială și cibernetică. Calitatea de victimă se stabilește pe baza probelor, a evaluării riscului și a nevoii de siguranță imediată, nu pe stereotipuri culturale.

„În psihoterapia de familie, realitatea nu se negociază cu prejudecata; se verifică prin urme, frică și schimbarea libertății de mișcare”, explică Radu Leca.

Conflict sau victimizare? Diferența care schimbă responsabilitățile

Psihologul atrage atenția asupra confuziei frecvente dintre conflictul de cuplu și victimizare. Conflictul presupune tensiuni reciproce, replici dure și episoade punctuale. Victimizarea, în schimb, este definită de un tipar repetitiv de dominare și control.

Printre semnele clare se numără izolarea de prieteni și familie, controlul banilor, monitorizarea telefonului, constrângerea sexuală, amenințările legate de copii, distrugerea bunurilor și escaladarea comportamentelor în timp.

Responsabilitatea agresiunii rămâne exclusiv la agresor. Victima are responsabilitatea autoprotecției și a căutării de sprijin, fără a fi împinsă spre rușine sau vinovăție. La nivel instituțional, aplicarea legii presupune documentare rapidă, evaluare de risc, emiterea ordinelor de protecție și colaborare între poliție, procurori, medici și asistenți sociali.

Limitele apar atunci când manipularea este confundată cu vulnerabilitatea sau când rușinea, în special în cazul bărbaților, reduce raportarea abuzului.

„Familia funcționează ca un sistem de reguli; când o regulă devine frică, terapia o numește, iar legea trebuie să o oprească”, subliniază psihologul.

Când genul umbrește suferința reală: perspectiva psihologiei clinice

Din punct de vedere clinic, genul poate influența modul în care victimizarea este trăită și exprimată, dar nu schimbă esența traumei.

În cazul femeilor, victimizarea este adesea asociată cu socializarea spre acomodare, teama de abandon, dependența economică, rușinea sexuală și responsabilitatea intensă față de copii. Aceste elemente cresc toleranța la control și întârzie ieșirea din relațiile abuzive.

La bărbați, victimizarea este mai frecvent ascunsă în tăcere, autoînvinovățire și frica de ridicol. Agresiunea psihologică exercitată de partenere rămâne uneori invizibilă, mai ales atunci când nu lasă urme fizice.

Psihoterapia de familie urmărește tiparele de putere, alianțele disfuncționale, triangularea copilului și ciclul tensiune–explozie–împăcare. Intervenția clinică separă responsabilitatea de vină și se concentrează pe indicatori obiectivi: frica persistentă, hipervigilența, simptomele de stres posttraumatic, disocierea, scăderea funcționării, retragerea socială și somatizările, indiferent de gen.

„Genul colorează povestea, însă trauma scrie cu același alfabet: frică, rușine, izolare și neîncredere”, concluzionează Radu Leca.