De la promisiunea de a reloca solicitanți de azil vulnerabili până la a vorbi împotriva politicilor „crude”, fostul papă a fost o voce pentru cei marginalizați, notează The Guardian, într-un articol dedicat relației speciale a Sfântului Părinte cu cei defavorizați.
În 2016, Papa Francisc a mers pe insula Lesbos, centrul crizei refugiaților de la perferia estică a Europei.
Această vizită fulgerătoare fusese plină de simbolism, dar surpriza a fost provocată de colegii de călătorie ai pontifului. La câteva momente după ce capul Bisericii Catolice a urcat la bordul aeronavei, 12 refugiați au apărut și ei, mergând veseli pe pista aeroportului, cu expresii de ușurare uimită, gustând pentru prima dată libertatea după încarcerarea în centrul de „primire” celebru al insulei.
„Papa a dorit să facă un gest de bun venit față de refugiați, însoțind în avionul său către Roma trei familii din Siria, în total 12 persoane, inclusiv șase copii,” a declarat un purtător de cuvânt al Sfântului Scaun. „Două familii provin din Damasc, iar una din Deir ez-Zor. Casele lor fuseseră bombardate. Vaticanul își va asuma responsabilitatea pentru aducerea și întreținerea acestora.”
Era 16 aprilie 2016. Francisc preluase papalitatea cu trei ani, o lună și patru zile mai devreme. Până la momentul vizitei sale în avanpostul grecesc, peste un milion de oameni traversaseră insula Lesbos în drumul lor către Europa, majoritatea din Siria, dar și din alte părți ale Asiei și Africii.
Insula devenise sinonimă cu cea mai mare mișcare în masă de bărbați, femei și copii de la al Doilea Război Mondial încoace; țărmurile sale stâncoase și plajele nisipoase erau acoperite cu sute de mii de veste de salvare și bărci de cauciuc distruse – resturi ale supraviețuirii și ale morții.
Oficialii locali pierduseră numărul celor care pieriseră în apele din jurul insulei. „Înainte de a fi numere, refugiații sunt, înainte de toate, ființe umane,” a spus papa în fața demnitarilor adunați, printre care se afla și patriarhul ecumenic Bartolomeu I, liderul credincioșilor ortodocși din întreaga lume, înainte de a arunca o coroană de flori în mare, în memoria celor care și-au pierdut viața acolo.
Cel mai mare copil al unor italieni care au emigrat în Argentina, fostul preot iezuit a făcut din apărarea refugiaților o piatră de temelie a pontificatului său încă de la început, asigurându-se că în iulie 2013, prima sa călătorie pastorală în afara Romei avea să fie spre îndepărtata insulă Lampedusa.
Această fâșie stâncoasă mică devenise un punct de atracție pentru rețelele de traficanți care aduceau oameni peste Marea Mediterană din nordul Africii.
Într-o decizie descrisă mai târziu ca fiind spontană, Francisc a ales să viziteze insula în urma unei tragedii în care migranți și-au pierdut viața în timpul traversării. Locuitorii care strigau „Viva il Papa” (Trăiască Papa!) în timp ce era plimbat într-un Fiat decapotabil, și-au exprimat uimirea că liderul Bisericii Catolice a ales să călătorească până la capătul Italiei pentru un turneu oficial dedicat exclusiv migranților și refugiaților.
Dar pelerinajul avea un scop. Pentru Francisc, el a reprezentat îmbrățișarea simbolică a ceva mult mai vast: începutul unui pontificat care, în mod deliberat, și-a propus să slujească marginalizații și pe cei săraci.
La Lampedusa – la fel ca trei ani mai târziu în Lesbos – papa a fost la fel de hotărât să-și arate compasiunea față de cei vii, cât și față de cei care au murit încercând să parcurgă călătorii periculoase. „Cine a plâns pentru acești oameni care se aflau pe barcă?” a întrebat el în timpul unei slujbe în aer liber, după ce a aruncat o coroană de flori în mare în memoria lor. „Pentru mamele tinere care și-au adus copiii? Pentru acești bărbați care voiau să-și întrețină familiile? Suntem o societate care a uitat să plângă.”
Mai târziu, avea să mărturisească faptul că tragedia de la Lampedusa l-a făcut să simtă „datoria de a călători” nu doar pentru a scoate în evidență suferințele refugiaților, ci și pentru a „încuraja semințele speranței care există acolo”.
A fost o temă pe care reformatorul progresist avea să o reia atunci când, devenind primul papă care s-a adresat Congresului SUA în 2015, a invocat propriile sale rădăcini de imigrant pentru a le cere legiuitorilor să îmbrățișeze refugiații, nu să-i privească cu teamă.
Europa, spunea el în repetate rânduri, avea o obligație morală de a sprijini țările din care proveneau migranții.
În decembrie 2021, Francisc a călătorit din nou la marginile continentului într-un turneu de cinci zile care a inclus Cipru și Grecia. În ciuda „turmelor mici” de catolici din ambele țări, a simțit că este necesară o nouă vizită, nu doar pentru a „bea din izvoarele vechi ale Europei”, ci și pentru a-și îndrepta atenția asupra celor care ajungeau pe țărmurile acestor țări.
Înainte de a zbura spre Cipru, promisese relocarea a 50 de solicitanți de azil vulnerabili în Italia. Dar la cinci ani după ce a uimit elita politică a Europei întorcându-se la Roma din Lesbos cu 12 refugiați, devenise clar că politicile privind migrația, la nivel global, se înăspriseră, guvernele recurgând la metode din ce în ce mai violente, inclusiv respingeri forțate, pentru a împiedica sosirile.
Deși migrația rămânea „o criză umanitară care privește pe toată lumea”, Mediterana, a deplâns Francisc, devenise o „mare pustie a morții”, deoarece Europa nu reușise să tragă învățămintele istoriei.
„Vă rog, haideți să oprim acest naufragiu al civilizației,” a implorat el într-un discurs rostit în fața președintelui Greciei, în timpul unei a doua vizite fulger la Lesbos. „Le cer fiecărui bărbat și fiecărei femei, tuturor dintre noi, să depășim paralizia fricii, indiferența care ucide, disprețul cinic care condamnă cu nepăsare la moarte pe cei de la margine.”
În Cipru, papa a mers și mai departe, condamnând „sclavia” și „tortura” la care sunt adesea supuși refugiații. „Ne amintește de istoria secolului trecut, de naziști, de Stalin,” a spus el, în timp ce oficialii locali priveau uimiți, în cadrul unei slujbe de rugăciune dedicate imigranților în Nicosia, capitala insulei divizate de război. „Și ne întrebăm cum de s-a putut întâmpla așa ceva.”
În fața unei asemenea „cruzimi”, Francisc a permis limbajului său să devină mai ferm. În 2024, el a numit „lucrarea sistematică” a guvernelor de a descuraja migranții un „păcat grav.”
La începutul acestui an, a criticat administrația Trump pentru reprimarea migranților, afirmând că planurile de deportări în masă reprezentau o criză majoră care ar „afecta demnitatea multor bărbați și femei.” Într-un gest extraordinar, l-a mustrat pe vicepreședintele JD Vance – un convertit la catolicism – pe care avea să-l întâlnească în Duminica Paștelui, cu doar câteva ore înainte de moartea sa, pentru apărarea teologică a deportărilor.
La periferiile Europei, criza migranților s-a mai atenuat, dar în Lesbos și în alte locuri unde oamenii continuă să sosească, fie și în număr mai mic, localnicii și nou-sosiții sunt acum uniți de conștiința că, odată cu moartea lui Francisc, au pierdut unul dintre cei mai mari susținători ai lor.
Urmărește-ne pe Google News
