Un videoclip de pe YouTube a demonstrat din întâmplare că pisica de nisip din Libia chiar există

Când fotograful de faună sălbatică Mohammed Almuntasir a încărcat pe YouTube un videoclip de doar 18 secunde, nu s-a gândit prea mult la mica felină de culoarea nisipului surprinsă în imagini, săpând în dunele izolate din sud-vestul Libiei.

Totuși, videoclipul, publicat în 2017, s-a dovedit a fi prima dovadă concretă că pisica de nisip (Felis margarita), singura felină din lume adaptată să trăiască în adevărate condiții deșertice, există și în Libia, notează The Guardian.

„Când l-am publicat, nimeni nu a crezut că fusese filmat în Libia”, spune Almuntasir. „Toată lumea nega acest lucru, dar eu am continuat să susțin că pisica trăiește aici, în mai multe locuri. Unul dintre ele este la doar 70 de kilometri de Zintan, orașul în care locuiesc”.

La aproape un deceniu distanță, există tot mai multe dovezi că nu a fost vorba doar despre un exemplar izolat, ci că sud-vestul Libiei ar putea reprezenta un refugiu important, până acum necunoscut, pentru această specie.

Pisica de nisip nu este mai mare decât o pisică domestică, iar blana sa de culoarea nisipului o face aproape imposibil de observat în habitatul său natural, motiv pentru care este supranumită „fantoma deșertului”.

Almuntasir nu și-a promovat în mod activ filmarea, însă aceasta a atras atenția de la sine și, de-a lungul anilor, numeroși cercetători l-au contactat. Printre ei s-a numărat și Firas Hayder, zoolog specializat în carnivore mici și cercetător postdoctoral la Universitatea Sol Plaatje din Africa de Sud.

„M-a convins că ar trebui să colaborăm pentru a documenta reapariția acestui animal în Libia și pentru a-l include oficial în fauna sălbatică a țării”, povestește Almuntasir.

Sud-vestul Libiei este una dintre cel mai puțin studiate regiuni terestre din nordul Africii. Hayder spune că a analizat toate sursele științifice care menționau pisica de nisip în Libia și a constatat că niciuna nu oferea dovezi concrete sau coordonate geografice.

„Când l-am întrebat pe Mohammed unde văzuse pisica, mi-a spus că o observase în mai multe zone. Asta m-a surprins cel mai mult”, spune cercetătorul.

El explică faptul că zonele cu cea mai mare biodiversitate din sud-vestul Libiei nu beneficiază de arii protejate, camere automate pentru monitorizarea faunei, echipe de cercetare pregătite sau o autoritate centrală funcțională care să coordoneze studiile.

În plus, rețelele de contrabandă care operează de-a lungul granițelor slab controlate cu Algeria, Niger și Ciad fac ca activitatea pe teren să fie extrem de periculoasă.

„Regiunile din sud-vestul Libiei sunt controlate în mare parte de rețele de contrabandă, așa că nu sunt sigure”, spune Almuntasir. „La una dintre expediții am fost chiar ținta unor focuri de armă și am fost nevoiți să părăsim zona în grabă”.

După ce s-au cunoscut, Hayder și Almuntasir au început o colaborare care a durat opt ani și s-a desfășurat aproape în întregime de la distanță.

„L-am învățat pe Mohammed metodele de cercetare pe teren folosite în Africa de Sud: cum să înregistreze coordonatele GPS și cum să documenteze fiecare observație prin fotografii sau înregistrări video”, explică Hayder. „El a aplicat toate aceste metode în deșertul din sud-vestul Libiei și a adunat informații de la comunitățile locale tuarege, care cunosc foarte bine acea regiune”.

Almuntasir, crescut în Munții Nafusa, unde localnicii cunosc foarte bine platoul stâncos Hamada al Hamra, un imens deșert de aproximativ 84.000 de kilometri pătrați din sud-vestul Libiei, i-a însoțit pe vânătorii locali în expedițiile lor, însă în loc de armă purta un aparat foto.

„Îmi spuneau locurile unde văzuseră pisica de nisip și îmi notau coordonatele, iar eu le centralizam pentru a organiza expediții dedicate în fiecare dintre acele zone”, povestește el.

În unele cazuri, el și ghizii săi au urmărit urmele labelor timp de mai multe zile până au descoperit vizuina animalului, apoi și-au instalat cortul și au așteptat ca acesta să iasă.

Munca lor s-a concretizat într-un studiu evaluat de experți și publicat în februarie 2026 în revista Journal of Arid Environments. Cercetarea documentează prezența pisicii de nisip în 13 locuri din Sahara libiană și a dihorului dungat saharian în opt noi locuri, dintre care șapte se află în afara arealului oficial recunoscut de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN).

Un număr semnificativ dintre observațiile privind pisica de nisip – 15 din totalul de 36 – au fost făcute în Wadi Armet, o vale izolată aflată la aproximativ 1.000 de kilometri sud-vest de Tripoli.

„Această vale este uriașă”, spune Almuntasir. „Mai bine de jumătate din ea rămâne neexplorată din cauza reliefului dificil. Vara, animalele migrează aici datorită surselor de apă. Multe vin din rezervația Tassili n’Ajjer, aflată peste graniță, în Algeria”.

Rezultatele studiului sugerează că pisica de nisip este mai răspândită și are populații mai sănătoase în Libia decât se credea anterior și că sud-vestul țării ar putea constitui un refugiu important pentru speciile adaptate la viața în deșert.

Pisica de nisip este una dintre numeroasele specii de mamifere considerate amenințate în Libia, alături de ghepard, gazela dama și gerbilul de nisip.

„Întotdeauna a existat un mare semn de întrebare în privința Libiei din cauza lipsei studiilor și cercetărilor de teren”, a declarat pentru The Guardian Ibrahim Elkahwage, directorul Libyan Wildlife Trust și președintele comitetului libian al IUCN. „Acest studiu reprezintă o contribuție importantă care poate scoate la lumină extraordinara biodiversitate ascunsă în Sahara libiană”.

Totodată, cercetătorii au documentat și cazuri în care pisicile de nisip erau vândute ca animale de companie în piețele locale sau ucise accidental de vânători.

Deoarece se hrănesc în principal cu rozătoare, precum jerboa, dar și cu șerpi veninoși și scorpioni, pisicile de nisip joacă un rol esențial în menținerea echilibrului ecosistemelor deșertice și în protejarea vegetației fragile de care depinde întreaga faună a deșertului.

„Toți libienii ar trebui să participe la eforturile de conservare”, spune Hayder. „Trebuie să simtă că au o responsabilitate față de aceste specii, pentru că ele fac parte din mediul lor și din patrimoniul țării lor.”