The Economist: Emmanuel Macron caută să iasă din abis, dar își asumă un risc uriaș. Posibila strategie a alegerilor anticipate

Uneori nu ai de ales, trebuie să dai cu zarul. Aceasta este și situația în care președintele Franței, Emmanuel Macron, s-a aflat în noaptea de 9 iunie. Tocmai încasase o înfrângere zdrobitoare în alegerile pentru Parlamentul European, în care Adunarea Națională (AN), partidul condus de Marine Le Pen, a obținut de două ori mai multe voturi decât propriul său partid, Renașterea, scrie The Economist într-o analiză.

Deja, în parlamentul său național, el trebuie să guverneze cu o minoritate, strângând sprijin cu dificultate pentru a trece legislația internă a guvernului său. Întărirea poziției lui Le Pen ca urmare a marii sale victorii la europarlamentare riscă să-l slăbească pe Macron mai mult ca niciodată, cu perspectiva foarte reală ca opoziția să forțeze oricum alegeri mai târziu în cursul anului prin respingerea bugetului său.

O poziție de nesuportat, așadar. La fel ca-n America, președinții francezi nu pot aproba mare parte din agenda lor internă fără o majoritate în Legislativ; Macron are un prim-ministru, care gestionează afacerile zilnice ale guvernului, dar, în cursul normal al lucrurilor, guvernul are totuși nevoie să câștige voturi pentru a adopta legi. În prezent, partidul lui Macron nu are majoritate, dar nici altcineva nu poate forma un guvern majoritar.

Un gambit câștigător?

Mișcarea îndrăzneață a lui Macron – de a lua inițiativa prin convocarea unor alegeri anticipate la sfârșitul acestei luni, cu trei ani mai devreme – îi va îmbunătăți sau înrăutăți situația?

Votul ar putea lucra în avantajul său. Gambitul său este posibil să-i forțeze pe francezi să se confrunte cu alegerea dintre centrism și extreme. Într-un sistem cu două tururi, alegătorii centriști vor avea șansa de-a vota tactic în turul al doilea pentru a ține la distanță AN. Dacă, așa cum este posibil, partidul său nu se va apropia prea mult de o majoritate, el ar putea fi capabil să convingă partidele moderate să colaboreze pentru a împiedica AN să-și formeze propriul guvern. Nici socialiștii francezi, nici Republicanii, partidul de centru-dreapta, nu vor dori să vadă extrema dreaptă că preia funcția de prim-ministru. Este foarte posibil ca acesta să fie raționamentul lui Macron.

Cu toate astea, Franța se confruntă, de asemenea, cu un rezultat mai alarmant, chiar dacă mai puțin probabil: AN ar putea câștiga alegerile parlamentare sau cel ar deveni partidul dominant în Parlament. Acest lucru nu înseamnă că Le Pen ar deveni prim-ministru; ea spune că, în schimb, l-ar propune pe tânărul ei protejat, Jordan Bardella. Acest lucru i-ar permite să își păstreze praful de pușcă pentru cursa prezidențială din 2027.

Cât de rău ar putea fi pentru Franța un presupus guvern AN? Poate n-ar fi ceva chiar catastrofal. Ar conduce cea mai mare parte a politicii interne și ar întocmi bugetul. Deci ar exista o mulțime de domenii în care partidul ar putea trage Franța mai departe de centru spre pozițiile lor de dreapta dură. Cu toate acestea, constituția franceză rezervă președintelui puteri uriașe, în special în domeniul afacerilor externe și al apărării. Prin urmare, relațiile Franței cu Uniunea Europeană și sprijinul acordat Ucrainei nu ar putea fi modificate prea mult de populiști.

Votul prezidențial

Întrebarea este cum ar putea afecta acest lucru alegerile care contează cu adevărat, votul prezidențial din 2027, scrutin la care Macron nu poate candida. Acest lucru ar depinde în mod critic de cât de bine se va descurca AN în timpul mandatului. Pe de-o parte, premierii francezi tind să încaseze vina pentru tot ceea ce nu merge bine, în timp ce președinții plutesc peste vacarm. Este ceea ce s-a întâmplat cu Elisabeth Borne, care a servit sub conducerea lui Macron și a fost înlocuită în ianuarie. Acest lucru este valabil mai ales într-o perioadă de coabitare, ca în anii 1990, când președinții François Mitterrand și Jacques Chirac au avut prim-miniștri din partide diferite.

Pe de altă parte, în trecut, alegătorii francezi au aplicat întotdeauna un tabu legat de dreapta dură în privința funcțiilor naționale. Marine Le Pen a făcut deja multe pentru a îmbunătăți imaginea partidului său. Dacă un premier AN ar face figură bună, acest lucru ar putea atât să o transforme pe Le Pen într-un candidat mai normal, cât și să-i sporească popularitatea – asemenea premierului Italiei, Georgia Meloni.

Cu toate acestea, Le Pen nu a arătat încă că-și propune să calce pe urmele mai puțin extreme ale Georgiei Meloni. Dacă ar câștiga președinția în 2027 cu politicile sale actuale, ar fi într-adevăr alarmant: este pro-Rusia, împotriva înarmării masive a Ucrainei și profund sceptică față de UE, chiar dacă nu mai spune că dorește ca Franța să o părăsească. O președinție Le Pen ar fi o veste proastă pentru oricine crede că o integrare mai profundă este o parte necesară a soluției la multe dintre problemele cu care se confruntă Europa, de la deficitul său tehnologic la tranziția energetică. Relațiile rasiale și religioase din Franța s-ar înrăutăți, iar xenofobii perturbatori precum Viktor Orban ar câștiga un aliat puternic. Țările din Balcani, care bat la ușile Europei, ar avea mai mult de așteptat.

Ironia în toate acestea este că ceea ce pare a fi o criză în Franța a distras de fapt atenția de la niște alegeri care nu au fost atât de cumplite pe cât se temeau centriștii. Europa, în ansamblu, nu a înregistrat o creștere a extremei dreptei. Partidele de dreapta dură au obținut în mod colectiv doar trei sau patru puncte procentuale; s-au descurcat bine în Germania și în Austria, la fel ca-n Franța, dar în alte părți au avut o noapte dezamăgitoare. Această ușoară pierdere de teren pentru centrul politic va face ca guvernarea la Bruxelles să fie un pic mai dificilă, dar nu prea mult. Cu toate acestea, creșterea din Franța și una mai mică în Germania acaparează titlurile, în parte datorită surprizei lui Macron. Să sperăm că a meritat.