La o ţuică | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii "Europa mea"

„La coasă? Aia nu e muncă. Te duci pe câmp şi îţi legeni c...le”, zice Gheorghe. Râdem toţi cu poftă, bine-mpinşi la hlizeală şi de păhărelele de ţuică pe care le-am înşirat pân’acum. „Cind îi aud pe alţii că se plâng, că aia, că aialaltă... Păi, ce, le zic, aia-i muncă? Te duci pe câmp şi-ncepi să-ţi legeni c...le.” Râdem iar şi Florică ne zice s-o lăsăm mai moale, că-i pomană, nu’i nuntă.

La o căpşunică | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii "Europa mea"

„S-o potriveşti cu mâna şi nu nimerea”, zice tata`On. Stăteam în curte, la un pahar de căpşunică, sub gutui. Tocmai căzuse o poamă, direct în cana de vin. Cald. Căldură de august, lipicioasă, prăfuită, la câţiva kilometri de Bucureşti, în Vidra. Căpşunica din butoiul lui Tataie era rece, potrivit de rece. De vizavi, de la chioşc vine o muzică greu de definit. E o amestecătură de la radioul patroanei (Antena Satelor), cu maneaua unuia cu o Dacie, care a venit să-şi ia bere la pet. La masă combatem guvernul şi-i urăm mulţi ani lui Tataie. Tocmai împlinise 99 de ani. Era puţin înainte de 2007, înainte de Marea Aderare.

Brexit, prima zi | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii “Europa mea”

“Un nou început”, zice Pia, de la DG Communications, de la Comisie, pe 1 ianuarie. Zâmbesc amar și imi vine să îi dau un reply. “Un nou final, vrei să spui”. Adevărul este că oamenii ăștia de la Comisie au un talent ieșit din comun atunci când e vorba de mesaje pozitive, mobilizatoare, în cele mai tâmpite situații. Pe undeva, îi înțeleg. UE a trecut prin multe crize, de fiecare dată i s-a cântat prohodul, de fiecare dată a scăpat din necaz. De cele mai multe ori, a ieșit ușor reformată, sau măcar fardată. Și și-a văzut de drum.

(Alte) Crize europene. Un editorial de Gabriel Giurgiu

Pe seară, ușor rupt de foame și oboseală, Farkas dă drumul la televizor. Nimerește la jurnalul de știri. Ca de obicei, se uită la televiziunea publică, la MTV. Își întinde neatent niște untură de gâscă cu boia, pe o felie de pâine neagră. Știe că e departe de cura sănătoasă pe care i-a recomandat-o cardiologul, dar nici că-i pasă. Ce e bun e fie ilegal, fie imoral, fie îngrașă. Se știe.

Molenbeek, crescătoria de teroriști. Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii Europa Mea

Să mergi cu taxiul de la Rogier până în UCCLE, în Bruxelles, e rupere. La ora de vârf, îți ia cam 45 de minute. Mergeam la un Blue Elephant, un restaurant tailandez de foarte bună calitate, cam scump, dar, repet, bun. Dacă mă întrebați, mai degrabă decât thai, aș fi mâncat coaste la Amadeo, scoici gratinate la Chez Leon sau melci și carbonadă la Marmiton. Dar nu poți refuza cel mai bun restaurant taliandez din oraș, chiar dacă e să faci trei sferturi de oră până acolo.

Pacea în Orientul Mijlociu va începe la mall. Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii “Europa Mea”

O țineam de încheietura mâinii cât puteam de tare. Mergeam cât de repede se putea, aproape de fugă. O alergam pe fie-mea prin centrul Beirutului, cale de vreo 300 de metri, până la un mic aprozar, să îi iau niște fructe specific locale și să mai scăpăm din camera de hotel. Să mai luăm un pic de aer. Evitasem să mergem mult pe străzile Beirutului. Ah, nu vă închipuiți cine știe ce! Nu îmi era frică de atentate sau cine știe ce lupte de stradă. Era liniște și pace în oraș iar noi locuiam în cartierul armenesc, una dintre cele mai pașnice zone ale urbei. Nu, o fugăream pentru că îmi era frică de trafic. De mașini.

Să ardem Biblii în America | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii “Europa Mea”

Ajunsesem un pic mai târziu. Vreo 10 minute de la începutul slujbei. Ce să zic? Ne-a fost greu să ne orientam de la stația de metrou, prin cartierul acela. Pe vremea aia nu exista Google Maps și nici Waze. Așa că am intrat discret în biserică și ne-am așezat timid pe ultimul rând. “Ah, voi sunteți invitații lui Bob?” ne întreabă scurt una dintre mămăicile îmbrăcate în alb, purtând și chipă și mănuși care, clar, lucrau pentru parohie, voluntar. Erau un fel de plasatoare, ajutau la bunul mers al treburilor. “Da, suntem, dar lăsați, stăm aici, nu vrem să deranjăm”. Fară pic de milă, ne-au ridicat și ne-au condus la locurile pe care Bob ni le rezervase. Pe mijlocul celui de-al doilea rând! Cât să fim vizibili din orice parte a bisericii care adăpostea cam 300 de credincioși. Eram singurii albi la slujbă. Restul erau ai parohiei, americani de culoare. Bob ne-a dat câte o carte de rugăciuni și ne-a indicat la ce cântec erau. Am început și noi să îngânîm rugăciunile, acompaniați de o ditai orchestra, cu două piane, chitări electrice, percuție. Bașca, evident, corul! Ce mai, era exact ca în filme.

Ultima Oră

Cele mai citite