„Sunt eu, Ihor, și sunt în viață”. Kyiv Post: Luptător Azov, în spatele liniilor inamice, în Mariupol. O lecție de supraviețuire

Luni de zile, Ihor, un militar din Regimentul Azov, a trăit sub o nouă identitate în orașul Mariupol ocupat de ruși, în timp ce trupele Moscovei încercau să identifice fiecare soldat ucrainean care s-ar fi putut ascunde. Nu și-a declinat identitatea nici pe patul de spital, evitând să fie capturat și reușind să se întoarcă acasă pentru a-și ține în brațe fiul nou-născut. O poveste obținută de Kyiv Post.

Începutul invaziei

„Pe 23 februarie, am adormit echipat și cu cască, pentru că știam că era pe cale să înceapă”, spune Ihor, indicativ BO.

„Ca unitate militară, ne-am pregătit în fiecare zi pentru toți acești ani.”

Născut în Donțek, Ihor, care trăia în Mariupol de 6 ani, spune că a intrat în armată după ce a fost martorul invaziei rusești din 2014 și că a ales Azov pur și simplu pentru că avea prieteni acolo.

Pe 2 martie, la o săptămână după ce Rusia a început invadarea pe scară largă a Ucrainei, a fost rănit. Mașina în care se afla a fost lovită de o rachetă Grad.

„M-au găsit și m-au stabilizat la baza noastră, pentru că am fost rănit la aproximativ 300 de metri de acolo”, povestește el. După mai multe transferuri, a ajuns într-un spital civil.

O nouă identitate

Erau vremuri haotice și nimeni nu știa unde se află Ihor – unii credeau că a fost ucis în acțiune, alții că rușii l-ar fi putut împușca deja în spital.

Ihor a inventat însă o poveste credibilă pentru soldații ruși care urmau să vină să îl interogheze. „Era o poveste ușor de reținut pentru mine, pentru că m-am folosit de tot ce am trăit înainte de vârsta de 19 ani”.

Și-a inventat o nouă poveste de viață, în care de la vârsta de 19 ani era civil, iar nu militar care a participat la evenimentele ce au urmat invaziei din 2014.

În ceea ce privește noua sa identitate, a trebuit să gândească și să se comporte ca un civil obișnuit. A trebuit să renunțe la trăsăturile imprimate de viața în Azov ca soldat, ceea ce necesita o oarecare stăpânire de sine. „Trebuia să fiu un oportunist, ca toți ceilalți”, spune el.

Ca măsură de precauție, și-a distrus documentele – toate, cu excepția permisului de conducere și a pașaportului care este încă ascuns undeva în spital.

Sosirea trupelor rusești

Când au venit rușii prima dată, au lansat un asalt și au mers mai departe. Dar câteva săptămâni mai târziu, au început să caute soldați ucraineni răniți.

Trupele ruse au adus și prizonieri de război ucraineni, în speranța că vor identifica alți soldați ucraineni răniți. Din fericire pentru Ihor, nimeni nu l-a recunoscut. Dar asta nu i-a descurajat pe ruși să-i pună la îndoială identitatea.

„Le-am spus că locuiesc pe Malul Stâng, la acea vreme un cartier din Mariupol în jurul oțelăriei Azovstal. Știam că Malul Stâng era al nostru și că nu vor verifica aceste informații… Conform poveștii mele de acoperire, am ieșit să iau apă și am rămas să am grijă de bunica mea. Apoi am fost rănit și nimeni nu știa unde mă aflu”, spune el.

Povestea a funcționat ceva vreme, dar asistentele au știut tot timpul cine este încă din momentul internării, pentru că atunci purta plăcuțele de identificare. Curând, rușii au început să facă presiuni asupra lor pentru a-i identifica pe soldații ucraineni răniți aflați în spital.

„Și au arătat cu degetul spre mine”, spune Ihor, care crede că asistentele au făcut asta de teamă.

Soldații au continuat să îl interogheze, l-au întrebat dacă este soldat, dar Ihor nu s-a abătut de la povestea lui și, fără să aibă o dovadă, rușii au renunțat.

Momentul în care era să fie identificat

„A fost un moment când au intrat în salon, m-au luat și, pentru că nu puteam să merg, m-au dus cu targa”, spune el.

„Am văzut camera în care mă duceau și mi-am dat seama că acesta era sfârșitul, nu voi mai părăsi niciodată acea cameră.”

Din fericire, în mijlocul haosului, unele asistente erau confuze cu privire la motivul pentru care a fost adus în acea cameră și asta a fost șansa lui.

„Au întrebat dacă era o greșeală. Le-am spus că niște soldați au zis că ar trebui să mă întorc în salonul meu. M-au adus înapoi, m-am acoperit cu pătura și am așteptat să uite de mine”, spune Ihor. „Știu cât de neglijenți pot fi soldații.”

Contactul cu lumea din exterior – „Sunt eu, Ihor, și sunt în viață”

Pe măsură ce trecea timpul, comunicarea cu exteriorul a devenit posibilă, dar Ihor spune că nu putea suna pe nimeni pentru că operatorul de rețea din auto-proclamata Republică Populară Donețk era interceptat.

După ce a tot încercat să obțină un telefon, prima legătură cu lumea exterioară a fost prin Telegram. Și-a contactat soția însărcinată.

„Prima persoană cu care am vorbit a fost soția mea, pentru că eram foarte îngrijorat. Era însărcinată. Nu știam ce s-a întâmplat cu ea, iar ea nu știa nimic despre mine de o lună și jumătate. Primul lucru pe care i l-am scris a fost că sunt eu, Ihor, și că sunt în viață. I-am spus anumite lucruri pe care doar noi doi le știam. A crezut că sunt eu”.

Prin intermediul ei, Ihor a reușit să ia legătura cu prietenii din Kiev pentru a-i trimite un nou set de documente astfel încât să poată ajunge din nou pe teritoriul controlat de ucraineni.

Documente vitale

Pentru a se deplasa prin Mariupolul ocupat, Ihor a trebuit să adune un set de documente pentru noua identitate, inclusiv un pașaport nou și un certificat care să arate că nu era apt pentru serviciul militar.

Pregătirea documentelor a durat aproximativ o lună.

Apoi i-a contactat pe prietenii săi care fugiseră de la Mariupol în Rusia pentru o listă de articole, iar aceștia s-au întors să i le livreze.

„În sfârșit, am primit propriul meu telefon… și cel puțin o fotocopie a noilor mele documente, așa că a fost posibil să arăt fotocopia pentru identificare”, povestește Ihor.

Dar încă mai avea nevoie să obțină copia fizică a documentelor sale – și, cel mai important, un permis pentru a trece prin celebrele lagăre de filtrare rusești, unde trebuia să-ți oferi toate datele, inclusiv amprentele digitale, și unde verificau dacă ești militar sau civil.

„Știam în acel moment că trecerea prin procesul de filtrare era cel mai important lucru”, spune el.

Probleme cu curierul

Prin cei din spital, Ihor a primit numărul de telefon al unui curier care opera între Ucraina și teritoriile ocupate și a întrebat dacă șoferul poate livra un colet – documentele sale – din Zaporizhzhia la Berdianskul ocupat.

Totul a fost stabilit, dar șoferul a dispărut timp de o săptămână.

„Mi-a fost foarte greu, pentru că dacă era oprit acolo și verificat, puteau găsi actele, și ăsta ar fi fost sfârșitul”, spune Ihor.

În cele din urmă, șoferul a ajuns la el. Nu exista internet în Berdiansk, după cum i-a spus șoferul, dar era gata să livreze documentele a doua zi.

Lucrurile s-au complicat și mai mult când destinatarii coletului au fugit din Berdiansk, iar Ihor trebuia să găsească foarte repede o nouă adresă. A găsit una și i-a trimis-o șoferului. Șoferul a spus însă că a livrat coletul a doua zi unei femei. Dar nu trebuia să fie o femeie acolo.

„- Unde l-ai dus?”, a întrebat Ihor.

„- La adresa pe care mi-ai dat-o.

– Acum o săptămână sau ieri?

– Acum o săptămână.”

Atunci Ihor a realizat că șoferul a dus documentele la prima adresă și le lăsase unei persoane oarecare.

Ihor i-a spus acestuia că a lăsat pachetul la adresa greșită, iar curierul s-a întors. „Din fericire, femeia nu plecase”. Șoferul a luat documentele și le-a livrat la adresa corectă.

Apoi, Ihor a plătit pe cineva de la spital cu o mașină și un permis de filtrare pentru a aduce coletele la Mariupol – inclusiv un permis de filtrare pentru Ihor.

„Cel mai important, aveam un certificat de filtrare. Am completat câteva formulare și le-am transmis pentru a fi semnate. Pe 21 mai mi-am dat seama că pot face orice, pentru că aveam cel mai important document”, spune el.

Plecarea din Mariupol. „Cea mai lungă călătorie din viața mea”

„Am plecat din oraș la începutul verii”, își amintește Ihor.

Dar nu a mers departe. A stat chiar lângă Mariupol luni de zile, până spre iarnă. „Am citit mult, aveam timp. Au apărut internetul și wi-fi-ul, am citit și am urmărit știrile. Nu puteam face nimic altceva. Nu am ieșit, ca să nu fiu văzut. Am stat într-un singur loc”.

Din primăvară, Ihor intrase în contact cu serviciile secrete de apărare ale Ucrainei. „Până în iarnă, m-au sunat și mi-au spus că există o oportunitate”. Era doar o mică șansă de reușită, spuneau ei, dar Ihor era hotărât.

„Am spus ‘Hai să o facem’”.

Ihor nu a dezvăluit detaliile călătoriei sale spre casă, dar a spus că a fost „foarte interesant”.

„Nu a fost foarte departe, dar în mintea mea a fost cea mai lungă călătorie din viața mea”, își amintește.

Moartea prietenilor și nașterea copilului său

Pe 29 iulie, în ziua masacrului din închisoarea Olenivka, în care au murit 53 de prizonieri de război ucraineni, inclusiv din Regimentul Azov, s-a născut fiul lui Ihor.

„Aveam impresia că tot sângele mi-a coborât din cap și m-am făcut palid. Au spus că a fost un atac terorist și încă nu apăruse în presă. Trei ore mai târziu, soția m-a sunat și mi-a spus că o să nască. Era deja la maternitate”.

„A fost un contrast de emoții”, spune Ihor.

Și-a adus aminte de ziua în care cel mai bun prieten al său a murit, în timp ce el se afla pe patul de spital.

„Când prietenul meu cel mai bun a murit pe 25 martie, am avut ceea ce se numește paralizie în timpul somnului [o stare în care persoana afectată este conștientă, dar corpul este paralizat]. Auzeam, simțeam, vedeam că vine cineva și că nu mă lăsa în pace prietenește. M-am trezit în miezul nopții. Îmi amintesc și gândurile… Mai târziu am aflat că Maksym Kahal, cod Piston, a murit chiar în acea zi”.

În ciuda tuturor lucrurilor prin care a trecut, Ihor este hotărât să continue să lupte.

„Războiul nu s-a terminat. E clar că trebuie să învingem, pentru că dacă nu obținem victoria, Rusia nu se va retrage nici din gândurile și ideile noastre”, spune el.

„Când am ieșit, totul era clar. Știam că sunt în Ucraina… Mi-am contactat imediat prietenii din serviciul secret al apărării și le-am spus că am nevoie de o săptămână să mă tund, să mă curăț și apoi voi fi gata să lucrez ca să îi aducem pe băieții noștri înapoi.”