Sfântul Antonie cel Mare sau Egipteanul, întemeietorul monahismului creştin

La 17 ianuarie, creștinii ortodocși îl prăznuiesc pe Sfântul Antonie cel Mare. Alături de Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare sau de Sfântul Teodosie cel Mare, Sfântul Antonie cel Mare este apreciat ca fiind întemeietorul monahismului creştin.

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare s-a născut în Egiptul de Sus, în anul 251, într-o familie bogată. La vârsta de 20 de ani, după moartea părinţilor, a avut o revelație auzind predica cu pilda bogatului: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, da-o săracilor și vei avea comoara în cer; după aceea, vino și urmează-Mi”. A renunţat la avere şi s-a făcut pustnic, vieţuind lângă sihaştrii care îşi aveau chiliile în apropierea satului său.

După vârsta de 35 de ani a plecat în pustia Egiptului, unde vreme de alţi 20 de ani a trăit în singurătate, în post şi rugăciune. Datorită harului şi virtuţilor sale s-a făcut cunoscut, în jurul său formându-se o obşte de ucenici pe care îi îndruma spre desăvârşirea creştină.

Despre Sfântul Antonie se spune că era „Cu adevărat ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci, cine se ducea mâhnit la dânsul şi nu se întorcea bucurându-se? Cine venea la dânsul plângând pe cei morţi şi nu părăsea îndată plânsul? Cine venea mâniat şi nu se schimba îndată în prietenie şi iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul şi, văzându-l, nu defăima îndată bogăţia? Care monah, împuţinându-se cu sufletul şi alergând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare şi mai sârguitor? Care tânăr venind în munte şi privind la Antonie, nu se lepăda îndată de desmierdări şi nu iubea înţelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli şi nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri şi nu se alina cu cugetul?”. (Vieţile Sfinţilor)

Pare că sfântul nu era de acord cu ideea de a-i venera cineva moaștele. Dar vorbim de începuturile creștinismului și ale ideii de sfânt.

Antonie se ruga fără încetare, iar masa lui zilnica consta într-o felie de pâine uscată și o cană cu apă. A trăit 106 ani.