Refugiaţii ajunși în România așteaptă pacea în Ucraina

Ucrainenii stabiliți în ultimii trei ani în România așteaptă clipa în care în țara lor se va instala, în sfârșit, pacea. Ei privesc în viitor cu neliniște, dar și cu speranţa că viața lor va reveni, în cele din urmă, pe un făgaș normal, iar ei se vor putea întoarce acasă.

Irina este una dintre refugiatele din Ucraina care s-a stabilit la Timișoara. Născută în Republica Moldova, s-a mutat la Odesa, unde și-a întemeiat o familie, alături de un ucrainean, cu care are trei copii. Dimineața de 24 februarie 2022 rămâne o zi neagră în amintirea lor, un moment care le-a împărțit viața în două: înainte și după izbucnirea războiului.

Irina Ignatieva, refugiată din Ucraina: Noi am avut depozitele militare în oraș, au fost atacate, a fost un haos groaznic. Un val mare de oameni încerca să plece, unii plecau pe jos, alții cu mașini, cu copii, plângeau copiii, cu animale. Fiecare și-a luat ce a putut. Intrarea în România a fost un calvar.

Drumul de la Odesa până la Chișinău a durat aproape 20 de ore, din care jumătate le-au petrecut în vamă. Au făcut eforturi uriașe pentru a convinge polițiștii de frontieră să lase mamele să treacă împreună cu copiii, chiar dacă nu aveau pașapoartele și procurile necesare pentru scoaterea din țară a celor mici.

Ajunși la Timișoara, Irina și soțul ei au continuat să își ajute semenii, ea traducând în română pentru alți refugiați, el cu transportul, cazarea și alimentele pentru cei fugiți din calea războiului.

Viktor Ignatiev, soțul Irinei: Nu m-am așteptat să rămân atât de mult aici. Noi am venit inițial doar să aducem niște oameni. Intenționam să rămânem doar 10 zile sau două săptămâni.

La trei ani de la acele momente de panică și groază, Irina și familia ei încă se simt prinși între două lumi. Viața decurge în liniște în România, dar toate gândurile se îndreaptă spre cei rămași în teritoriile lovite zilnic de bombardamente.

Irina Ignatieva: Ai secunde, nimic nu poate să te ajute, nu știi în ce casă va nimeri. Asta e rău pentru că oamenii s-au deprins să trăiască cu asta. Mulți vor să se termine, dar noi nu avem nicio influență asupra asta, asta e cel mai greu, ca să oprim ceea ce se întâmplă.

David Ignatiev, fiul Irinei: Mă simt ca acasă. Mi-am făcut niște prieteni în România, dar e încă destul de greu să vorbesc limba română.

La Timișoara am întâlnit-o și pe Hanna. Și ea este refugiată din Ucraina, de trei ani.

Hanna Vovciuk, refugiată din Ucraina: M-am trezit de la explozii, gândul a fost să fim în siguranță. Din cauza asta am luat decizia să plecăm din țară, pentru că nu am știut unde vom ajunge și ce se va întâmpla. Când plecam din țară am avut doar actele cu mine, câteva tricouri…până la urma am ajuns în Timișoara.

Dacă la începutul războiului, ucrainenii ajunși în România priveau cu încredere spre viitorul țării-mamă, astăzi aceștia par resemnați în fata unei situații incerte și injuste, și care nu pare să fie în favoarea Ucrainei.