Războiul din Sudan a lăsat o mamă în fața unei alegeri imposibile: „Nu îmi permit să salvez ambii gemeni”

Touma nu a mai mâncat de zile întregi. Stă nemișcată, cu privirea sticloasă, uitându-se în gol prin salonul de spital. În brațe, complet nemișcată și grav subnutrită, zace fiica ei de trei ani, Masajed. Touma pare amorțită în fața plânsetelor celorlalți copii din jur. „Aș vrea să plângă”. spune mama de 25 de ani, privind-o pe fiica ei. „Nu a mai plâns de zile întregi”. BBC a realizat un reportaj tulburător.

Spitalul Bashaer este unul dintre ultimele spitale funcționale din capitala Sudanului, Khartoum, devastată de războiul civil care durează din aprilie 2023. Multe familii au călătorit ore întregi pentru a ajunge aici, în căutarea unui tratament specializat.

Secția de malnutriție este plină de copii prea slăbiți ca să mai lupte cu bolile, iar mamele lor stau neputincioase lângă paturile lor. Țipetele nu pot fi alinate, ci doar răsună sfâșietor.

Familia Toumei a fost forțată să fugă după ce luptele dintre armata sudaneză și paramilitarii Forțelor de Sprijin Rapid (RSF) au ajuns în satul lor, aflat la aproximativ 200 km sud-vest de Khartoum.

„RSF ne-au luat tot ce aveam — banii, animalele — totul, direct din mâinile noastre,” spune ea. „Am fugit doar cu viața”.

Fără bani și fără mâncare, copiii Toumei au început să sufere de foame.

„În trecut, aveam animale, lapte, curmale. Acum nu mai avem nimic”, spune ea, cu privirea pierdută.

Sudan traversează una dintre cele mai grave crize umanitare din lume. Potrivit ONU, trei milioane de copii sub cinci ani suferă de malnutriție acută. Puținele spitale care mai funcționează sunt copleșite.

Spitalul Bashaer oferă îngrijiri și tratamente de bază gratuite. Dar medicamentele care pot salva viețile copiilor din secția de malnutriție trebuie plătite de familii.

Masajed are o soră geamănă, Manahil. Cele două au fost aduse împreună la spital. Însă familia nu a avut bani decât pentru un singur tratament cu antibiotice.

Touma a fost pusă în fața unei alegeri imposibile — și a ales-o pe Manahil. „Mi-aș fi dorit să se însănătoșească amândouă… să le pot privi cum merg și se joacă împreună, ca înainte”, spune Touma cu vocea frântă de durere. „Vreau doar ca amândouă să se facă bine. Sunt singură. Nu am nimic. Îl am doar pe Dumnezeu”.

Rata de supraviețuire este extrem de mică. Pentru familiile din acest salon, războiul a luat totul: adăpost, hrană, speranță — și șansa de a cumpăra medicamente care le-ar putea salva copiii.

Medicul le-a spus reporterilor BBC că niciun copil din acest salon nu va supraviețui.

Copilăria furată de război

Pe tot cuprinsul Khartoumului, războiul a rescris viețile copiilor. Ceea ce a început ca o luptă între forțele loiale celor doi generali — Abdel Fattah al-Burhan (armata sudaneză) și Mohamed Hamdan Dagalo, zis Hemedti (RSF) — a cuprins rapid orașul.

Timp de doi ani, până în martie, când armata a recucerit capitala, Khartoum a fost un câmp de luptă: tancuri pe străzi, avioane de luptă în aer, civili prinși între focuri, bombardamente și atacuri cu drone.

Zaher — băiatul care visează să joace din nou fotbal

Printre ruine, se aude glas de copil. Zaher, 12 ani, își împinge scaunul cu rotile printre mașini arse, tancuri abandonate și gloanțe ruginite.

„Mă întorc acasă”, spune cu vocea stinsă. „Nu-mi mai văd casa… Unde e casa mea?”.

Mama lui, Habibah, își amintește cum a fost viața sub controlul RSF: „Era cumplit. Nu puteam aprinde lumina noaptea, nu făceam focuri, nu ne mișcam deloc. La orice oră simțeai că îți respiră în ceafă”.

Neavând bani să fugă, mama și fiul vindeau linte pe stradă pentru a supraviețui.
Într-o dimineață, o dronă a lovit în apropiere.

„M-am uitat la el și era plin de sânge… Știam că dacă leșin, îl pierd pentru totdeauna”.

Zaher a fost rănit grav la picioare. După ore de agonie, au ajuns la spital. „Am rugat cerul: ‘Doamne, ia-mi viața, dar salvează-i picioarele’,” spune Habibah printre lacrimi.

Medicii nu au reușit. Ambele picioare i-au fost amputate sub genunchi.

„Se trezea și întreba: ‘De ce ai lăsat să mi le taie?’… Nu am avut ce să-i răspund,” mărturisește mama.

Protezarea ar putea să-i redea copilăria, dar nu își permite. „Îmi doresc proteze ca să pot juca fotbal cu prietenii mei. Asta e tot”, spune Zaher.

Un parc de distracții transformat în cimitir

Ahmed, 16 ani, stă într-un parc de distracții distrus. Pe tricoul său ponosit e imprimat un zâmbet mare. „Aici veneam cu frații mei. Ne jucam toată ziua. Când am revenit după război, nu mi-a venit să cred că e același loc”.

Acum, Ahmed lucrează ca zilier curățând ruinele — 30 de zile pentru 50 de dolari.
Din cei șapte frați, cu doar unul mai are legătură. Ceilalți sunt dispăruți.

„Am găsit rămășițele a 15 cadavre până acum”, spune el, ridicând un maxilar uman găsit printre ruine. „Mă face să tremur”.

„De când a început războiul, sunt convins că voi muri. Așa că am încetat să mai visez la viitor”.

Copiii învață într-o casă abandonată

Zaher este printre puținii norocoși care mai merg la școală — într-o sală improvizată dintr-o casă părăsită. Elevii scriu pe tablă, cântă și glumesc, chiar dacă traumele nu au dispărut.

„Ar trebui să ne jucăm, să învățăm, să citim”, spun copiii. „Nu ar trebui să ne temem de bombe și gloanțe”, adaugă Zaher. „Trebuie să fim curajoși.”

Profesoara lor, Amal, predă de 45 de ani: „Nu am văzut niciodată copii atât de traumatizați. Vorbesc ca milițiile, folosesc înjurături violente, poartă bâte și biciuri. Sunt anxioși, fricoși”.

Foamea accentuează suferința. „Unii elevi vin de acasă fără pâine, fără făină, fără lapte, fără nimic”, spune ea.

Zâmbetul unui copil, în mijlocul ruinelor

Pe un teren de fotbal plin de praf și urme ale războiului, Zaher se târăște pe genunchi și lovește mingea. Prietenii îl încurajează. Pentru prima dată, zâmbește.

„Cel mai mult îmi place fotbalul,” spune el. Echipa favorită? Real Madrid. Jucător preferat? Vinícius Jr.

Chiar dacă e dureros și periculos, fotbalul și prietenii îi dau un sens.

„Mi-aș dori doar să mă repare… să pot merge acasă și la școală”, spune Zaher.

În Sudan, milioane de copii au fost privați nu doar de copilărie, ci și de siguranță, educație și speranță. În mijlocul ruinelor, micile lor zâmbete rămân o rezistență tăcută.