Primit cu aplauze furtunoase la Cannes, filmul „Fjord” al lui Cristian Mungiu este criticat de The Guardian

Deși Cristian Mungiu a fost primit cu aplauze puternice la premiera de la Cannes, iar noul său film Fjord a stârnit entuziasm în rândul publicului și al unei părți a criticii internaționale, nu toate reacțiile au fost favorabile.

Una dintre cele mai dure cronici venite de la Cannes descrie producția „lipsită de forță”, acuzându-l pe regizorul român că și-ar fi pierdut precizia artistică într-o coproducție internațională cu vedete precum Sebastian Stan și Renate Reinsve.

Tonul sever al recenziei The Guardian vine în contrast cu primirea călduroasă din festival.

Publicația britanică i-a acordat 2 stele din 5, echivalentul unui 40/100 pe Metacritic, adică „nota 4” pe o scară de la 1 la 10.

Recenzia este semnată de Peter Bradshaw, un cunoscut critic de film din Marea Britanie:

„Regizorul român Cristian Mungiu, laureat cu Palme d’Or – câștigător aici în 2007 cu remarcabilul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – revine la Cannes cu un film fără un punct culminant și lipsit de forță, care pare să facă parte dintr-un fenomen ciudat observabil și în producțiile lui Kantemir Balagov sau Ryusuke Hamaguchi: autori care realizează coproducții în afara spațiului lor cultural și a limbii materne, cu mari staruri internaționale, poate ca rezultat al dialogurilor creative purtate la festivaluri internaționale cu admiratori din întreaga lume – și care își pierd astfel concentrarea artistică.

Fjord este un film neobișnuit, purtând fără îndoială semnătura lui Mungiu, cu cadre lungi enigmatice, evitarea prim-planurilor și o compoziție memorabilă într-o scenă de cină aglomerată de chipuri. Însă durerea și trauma aparent centrale ale poveștii sunt transmise fără complexitatea recompensatoare cu care regizorul și-a obișnuit publicul, fără revelație și fără mister. În cele din urmă, filmul nu oferă convingător un adevăr incandescent despre relațiile dintre personaje – dar nici nu îl ascunde într-un mod intrigant.

Sebastian Stan îl interpretează pe Mihai, un român căsătorit cu o norvegiană pe nume Lisbet, jucată de Renate Reinsve. Cei doi sunt nevoiți să se mute în satul izolat și spectaculos unde s-a născut Lisbet, deoarece Mihai, inginer software calificat, poate obține acolo un job în IT. În zonă există și o comunitate religioasă puternică, un mare avantaj pentru cuplu, având în vedere că Mihai și Lisbet sunt creștini fundamentaliști conservatori, extrem de stricți. Ei sunt primiți călduros de vecinii lor necreștini – directorul școlii și soția acestuia.

Filmul începe cu un moment tulburător și ambiguu: Mihai tocmai pare să fi aplicat o pedeapsă fiicei sale adolescente, care este apoi obligată să îl îmbrățișeze în semn de căință. Personalul școlii observă urme și vânătăi pe corpul copiilor. Aceștia sunt întrebați delicat, dar insistent, iar răspunsurile lor par să îi incrimineze pe părinți, mai ales pentru că nu stăpânesc suficient de bine nicio altă limbă în afară de română. Problema limbii contribuie probabil și la declarația dezastruoasă pe care Mihai o oferă ulterior poliției, fără avocat.

Cu o rapiditate fulgerătoare, copiii sunt plasați temporar în grija autorităților până la proces și la audierea oficială. Situația se complică odată cu îngrijorările legate de tatăl vârstnic și invalid al vecinilor, dar și prin apropierea dintre fiica lui Mihai și Lisbet și adolescenta rebelă a vecinilor.

Există ceva incontestabil ingenios în modul în care Mungiu îi invită pe spectatori să empatizeze cu copiii și să se poziționeze împotriva acestui patriarh rece ca gheața – pentru ca apoi să ajungă aproape să țină cu el împotriva funcționarilor superiori și condescendenți ai unui sistem care pare construit împotriva lor.

Prejudecățile liberale față de ei, fie pentru că sunt creștini, fie pentru că sunt români, joacă probabil un rol. Dar faptele nu par totuși neclare: Mihai admite că își mai lovește sau plesnește ocazional copiii – ceva considerat destul de normal în lumea robustă a României. Însă vânătăile și urmele observate nu indică oare ceva mai grav? Problema nu este rezolvată nici în tribunal, nici în film, iar finalul, plasat într-un terminal de feribot, este ciudat de inert și lipsit de suspans. Acesta sugerează că relația dintre adolescentele Elia (Vanessa Ceban) și Noora (Henrikke Lund-Olsen) este un alt aspect despre care filmul nu ne-a spus suficient – sau nu ne-a ascuns suficient.

Tehnica lui Mungiu va rămâne întotdeauna interesantă, însă acesta este un film dezamăgitor”.