Preşedinţii României şi direcţia geopolitică a ţării

Spuneam că astăzi, romanii vor face istorie! Dar, atenţie, votul este o armă. El poate ridica  o țară sau poate îngropa visele a milioane de tineri. Visele a generații întregi. Vă propunem în acesta dimineaţa, în timp ce urmărim procesul electoral, vot cu vot, să înţelegem împreună, onest şi pentru România, cât de importat este votul nostru şi mai ales pentru ce merită să îl dăm. Unde suntem şi spre ce mergem.

Însă, adevărul este că România este o democraţie tânără.

Drumul a părut lung, însă abia din 1.989 am scos capul în lume.

După Revoluția din ’89, România a intrat într-o nouă eră, devenind o democrație tânără, cu pași grei și adesea inegali.

În peste 35 de ani, țara a avut 4 președinți aleși democratic și 3 interimari. Fiecare mandat a fost strâns legat de transformările profunde, dar și de crizele majore din societate și economie.

Iliescu a condus România în cea mai tulbure perioadă de tranziție… Țara ieșea din dictatură, dar nu avea, încă, instituții democratice.

Inflația galopantă a ajuns la 200% în primii ani, iar economia planificată se prăbușea.

Mineriadele, lipsa Reformelor autentice și un sistem judiciar subordonat politic au definit perioada.

În 1996, Emil Constantinescu a venit pe fondul speranței unei rupturi reale de comunism.

România era izolată internațional, cu o economie în colaps și deficit bugetar imens… A demarat privatizări și reforme dureroase.

Mandatul său a însemnat și deschiderea spre Occident: parteneriatul strategic cu SUA și primul pas spre NATO. A lăsat în urmă un stat în recesiune, dar deschis…

În al 3-lea mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004), România începea negocierile finale de aderare la UE și era acceptată în NATO… Inflația a scăzut la sub 10%, dar corupția rămânea endemică…

În 2004, la putere venea Traian Băsescu.  La preluarea mandatului, România era în pragul integrării în UE. economia creștea, dar inegal – iar corupția atinsese cote alarmante.

Sub el, România a intrat în UE în 2007, dar a trecut și prin criza financiară din 2008-2009, care a dus la tăieri de pensii şi salarii.

Când Iohannis a devenit președinte, România era membru UE, dar puternic polarizată politic. A promis o „Românie Educată”, dar reformele au stagnat. A fost perceput ca un președinte „absent”, în timp ce țara se confrunta cu proteste masive, pandemia de COVID-19 și apoi criza energetică.

Sub el, tensiunile dintre instituțiile statului s-au adâncit, iar scena politică s-a fragmentat. Economia a crescut pe termen scurt, dar deficitele au explodat.

România a avut 4 președinți aleși, fiecare reflectând un alt stadiu al democrației și al tranziției.

Dacă Iliescu a fost omul tranziției lente, Constantinescu a reprezentat speranța schimbării. Băsescu a fost liderul confruntărilor și al integrării, iar Iohannis – garantul stabilității externe.

Însă, ceea ce este cel mai important, indiferent de nume, toţi aceşti preşedinţi au lăsat moştenire o ţară europeană, democratică, cu o economie deschisă şi speranţă pentru viitor. S-au uitat înainte şi nu înapoi. Şi totul prin votul nostru. Avem un vot, avem o țară!