Pledoarie pentru pesimism. Istoric: Amenințarea la adresa hegemoniei americane este cât se poate de reală

Ordinea mondială de după 1945 atârnă de un fir de ață, scrie istoricul Michael Ignatieff într-o analiză Project Syndicate, făcând o radiografie a stării actuale a hegemoniei americane.

Redăm analiza lui Michael Ignatieff.

Ucraina mai are aproximativ o lună până când va rămâne fără proiectile de artilerie, iar Congresul SUA nu cade de acord în privința unui nou ajutor. Liderul opoziției ruse, Aleksei Navalnîi, a murit. Măcelul din Gaza continuă fără să se întrevadă un sfârșit. Houthi atacă navele din Marea Roșie. Nord-coreenii testează rachete balistice intercontinentale. În vremuri normale, pesimismul poate părea un moft intelectual. În vremuri ca acestea, el devine o formă mai dură de realism.

Ordinea mondială de după 1945 – consemnată în dreptul internațional, ratificată de Națiunile Unite și menținută de echilibrul terorii nucleare între marile puteri – atârnă de un fir de ață. Statele Unite ale Americii sunt divizate împotriva lor însele și cu nervii întinși la maxim. Europa se confruntă acum cu posibilitatea ca, în noiembrie, America să nu-și mai îndeplinească obligațiile de apărare colectivă în temeiul articolului 5 din Tratatul NATO. Confruntată cu această nouă incertitudine, Europa își mărește producția de apărare, iar politicienii europeni își fac curaj în a-și convinge electoratul că vor trebui să pună la bătaie 2% din PIB pentru a-și garanta propria siguranță.

Alianța occidentală nu se confruntă doar cu provocarea de a dubla eforturile de apărare, menținând în același timp unitatea peste Atlantic. De asemenea, se confruntă acum cu o „axă a rezistenței” care ar putea fi tentată să amenințe hegemonia occidentală printr-o provocare simultană și coordonată. Pivotul acestei axe este parteneriatul „fără limite” Rusia-China. În timp ce chinezii le furnizează rușilor piese avansate pentru sistemele lor de armament, președintele rus Vladimir Putin le livrează petrol ieftin. Împreună au impus un regim autocratic în cea mai mare parte a Eurasiei.

Dacă apărătorii epuizați ai Ucrainei vor fi forțați să accepte suveranitatea rusă asupra Crimeei și a regiunii Donbas, axa eurasiatică a dictatorilor va fi reușit să schimbe prin forță o frontieră terestră europeană. Realizarea acestui lucru va amenința fiecare stat de la marginea Eurasiei: Taiwan, țările baltice și chiar Polonia. Ambele regimuri dictatoriale își vor folosi dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU pentru a ratifica cucerirea, trimițând efectiv Carta ONU la coșul de gunoi al istoriei.

Dictatori și renegați

Acest parteneriat al dictatorilor lucrează în tandem cu un grup de renegați care încalcă drepturile, în frunte cu Iranul și Coreea de Nord. Nord-coreenii îi furnizează lui Putin obuze de artilerie, în timp ce complotează să invadeze restul peninsulei lor. Iranienii fabrică dronele care îi terorizează pe ucrainenii în tranșee. Între timp, acoliții Iranului – Hamas, Hezbollah și Houthi – ajută Rusia și China, legând de mâini America și Israelul.

Cu excepția cazului în care SUA pot forța Israelul la o încetare a focului pe termen lung, se vor găsi în situația de a se lupta pentru a controla conflictele pe trei fronturi (Asia, Europa și Orientul Mijlociu). Nici măcar o țară care își depășește rivalii în materie de apărare cu doi la unu nu poate menține un picior de război simultan pe atât de multe teatre.

Ideea că democrațiile din întreaga lume se vor alătura Americii și Europei împotriva amenințării autoritare pare a fi o iluzie. În loc să se alăture democrațiilor aflate în dificultate din Nordul global, democrațiile în ascensiune din Sudul global – Brazilia, India și Africa de Sud – par să se alinieze fără jenă cu regimuri care se bazează pe represiunea în masă, pe întemnițarea unor populații întregi (uigurii din China) și pe crime cusute cu ață albă (Navalnîi fiind doar cel mai recent exemplu).

Cu siguranță, axa autoritară este în prezent unită doar printr-o ură comună: față de puterea americană. În rest, ea este divizată de interesele sale finale. Chinezii, de exemplu, nu se pot bucura nespus de faptul că Houthi blochează traficul de mărfuri prin Marea Roșie. A doua cea mai puternică economie a lumii nu are prea multe în comun cu o armată de rezistență musulmană sărăcită sau cu Iranul teocratic.

Mai mult, atât Rusia, cât și China rămân beneficiarii parazitari ai unei economii globale care este susținută de alianțele SUA. Acesta este motivul pentru care încă ezită să sfideze prea direct hegemonia. Cu toate acestea, precum rechinii, simt mirosul sângelui în apă. Nu numai că au supraviețuit sancțiunilor americane, dar au continuat să prospere, înlocuindu-și dependența de piețele aflate sub embargo cu noi piețe în America Latină, Asia și India. Atât Rusia, cât și China au descoperit că controlul american asupra economiei globale nu mai este ceea ce a fost cândva

De ce trebuie să fim pesimiști

Această descoperire a slăbiciunii americane le-ar putea tenta să riște o provocare militară comună. Totuși, diplomația SUA a reușit să mențină axa divizată. Directorul CIA, William Burns, și consilierul pentru securitate națională, Jake Sullivan, păstrează canalele deschise cu China. Loviturile americane împotriva Iranului au convins, se pare, teocrații să țină în frâu Hezbollahul și milițiile din Irak – dar nu și pe Houthi, care par de necontrolat.

Nu este nevoie de un geniu strategic pentru a vedea oportunitatea pe care China și Rusia o au în vedere. Dacă ar decide să lanseze o provocare deschisă la adresa ordinii americane – de exemplu, cu o ofensivă coordonată și simultană împotriva Ucrainei și Taiwanului – SUA ar avea dificultăți în cârpi rapid breșa cu arme și tehnologie.

Armele nucleare nu ar descuraja neapărat China și Rusia să riște o încercare coordonată de a cuceri Taiwanul și restul Ucrainei. Toate părțile ar plăti un preț îngrozitor, dar Rusia a arătat ce este dispusă să riște în Ucraina, iar atât China, cât și Rusia se gândesc poate că nu va mai exista un moment mai oportun pentru a răsturna hegemonia americană. Dacă și-ar uni forțele, ne-am confrunta cu cea mai serioasă provocare la adresa ordinii economice și strategice globale din 1945 încoace.

Nu ne putem închipui cum ar arăta lumea de cealaltă parte a unei astfel de confruntări. Nu putem nici măcar să presupunem, așa cum am făcut-o întotdeauna, că America ar învinge dacă s-ar confrunta cu o provocare simultană din partea a două puteri formidabile. Dacă un pesimist este o persoană care își imaginează ce este mai rău pentru a preveni acest lucru, ar trebui să fim cu toții pesimiști. Împiedicarea axei autoritare de a deveni o alianță cu drepturi depline ar trebui să fie prioritatea de prim rang a Americii.