Nero, nebunul artist

În anul 69 după Hristos, la 9 iunie, moare împăratul roman Nero. Unul dintre cei mai blamați și acuzați de diverse nenorociri dintre imperatorii Romei. În realitate, el nu a fost mai rău decât Caligula și nici decât cei trei scelerați care i-au urmat la domnie.

Printre privilegii postume l-a avut și pe acela de a da numele multor câini de culoare neagră pe care stăpânii îi numeau așa crezând că Nero vine de la Negru. În realitate, porecla Nero venea de la cuvântul omonim sabin și însemnă “puternic”.

Nero a fost atât de urât de posteritate în special pentru că se presupune că i-ar fi trimis la moarte pe mulți creștini acuzandu-i de incendierea Romei ca să-și ascundă propria faptă.

Adevărul e că nu se știe cu exactitate dacă el a ordonat incendierea Romei și cu siguranță nu a fost ideea lui să dea vina pe creștini. Faptul că a fost de acord cu propunerea nu arată decât că, aidoma multor predecesori și ulteriori de-ai săi, îi lipsea organul numit conștiință.

Să fim serioși, omul își omorâse mama și două dintre soții. Cum ar fi putut să aibă compasiune pentru niște străini?

Nero a murit urât, obligat să se sinucidă, așa cum îl forțase el pe mentorul său, Seneca. În realitate, nici n-a avut curajul să-și ia viața, crezându-se un profet și un mare artist doar pentru că scria niște poezii neghioabe apreciate, evident, din frică.

“Ce mare artist moare odată cu mine!”, a zis Nero înainte să fie ajutat să-și ia beregata. Nici nu știm dacă s-o luăm ca pe o exclamație sau ca pe o întrebare.

Material de Gandi Georgescu