Narine Abgarian la București, în dialog cu Marius Constantinescu: În urmă cu 2-3 ani răul avea un singur cap, acum s-a transformat într-un balaur cu multe capete

Scriitoarea armeană Narine Abgarian a venit pentru a patra oară în România, pentru lansarea ultimului volum apărut la noi, “Oameni care vor fi mereu cu mine”. Joi seara, îndrăgita autoare a participat la o lansare la Teatrul Odeon din București, unde a avut o discuție despre viață, literatură și romanele sale cu jurnalistul TVR Marius Constantinescu.

România a primit-o, ca de fiecare dată, cu căldură. Narine Abgarian a mărturisit că legătura cu cititorii români este una care o surprinde și o bucură deopotrivă, ca o întoarcere acasă, un acasă mereu altfel.

“Mă bucur foarte mult să vin aici, este a patra mea venire în România și sunt întâmpinată de parcă aș fi venit acasă. Pentru mine, de fiecare dată, asta este o mare surpriză și o mare fericire. Și de fiecare dată descopăr această țară într-un nou fel. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru primirea asta călduroasă, pentru că mă citiți, pentru că pentru un scriitor asta este o mare fericire. Eu am cei mai buni cititori și sunt un om foarte fericit.“

Trebuie să înțelegem de unde venim, ca să știm încotro mergem

Între trecut și viitor, scriitoarea vede un fir nevăzut, dar esențial. Abgarian vorbește despre responsabilitatea generației sale – cea prinsă între a îngriji părinții și a crește copiii – de a păstra vie memoria și de a o transmite mai departe.

“Fără trecut nu poate exista un viitor și noi trebuie să înțelegem foarte bine de unde venim, ca să înțelegem încotro mergem. Vom reuși oare să revenim la ce-am avut în trecut? Nu, dar trebuie să păstrăm sentimentul de recunoștință, iubirea, și să încercăm să o transmitem nepoților, copiilor noștri și asta cred că este misiunea cea mai importantă a omului contemporan. Generația noastră este diferită de generațiile precedente – avem grijă simultan și de copii, dar și de părinții noștri. Avem două griji, avem două responsabilități și le suntem datori și unora, și celorlalți. Eu mă gândesc mult la această responsabilitate de a nu uita ce am avut dar nici să nu uităm să povestim celor care vin după.”

Sper să prindem momentul în care mirosul unui măr proaspăt cules o să fie mai puternic decât mirosul războiului

Într-o lume în care răul s-a înmulțit, nu mai e unul sigur, identificabil, ci e un balaur cu mai multe capete, iar politicienii au îmbătrânit fără să se înțelepțească, Abgarian nu renunță la credința în lucrurile simple și bune. Scriitoarea vorbește despre forța magică ascunsă în mirosul pâinii, în cântecul de leagăn, în gesturile mici ale femeilor care au ținut lumea laolaltă.

Ea spune că oameni precum Putin, Trump, Xi sau Erdogan, care ar fi trebuit demult să plece, ne decid, din păcate, destinele.

“Trăim o perioadă extrem de dificilă, care mă îngrijorează foarte mult, pentru că, dacă în urmă cu doi – trei ani răul, pentru noi, avea un singur cap, și era inteligibil, acum s-a transformat într-un balaur cu multe capete și, pentru a tăia fiecare cap, trebuie foarte mult efort. Noi trăim într-o vreme când suntem înconjurați de politicieni bătrâni, care sunt rupți de realitate, de viața obișnuită, care au consumat viața noastră, iar acum vor să consume și viața copiilor noștri. Și asta mă revoltă foarte puternic, pentru că astfel de oameni, precum Putin, Trump, Xi sau Erdogan și alți politicieni care ar fi trebuit demult să plece, acești oameni decid destinele noastre. Și pâinea coaptă de bunicele noastre și masa pregătită de mama noastră și cântecele de leagăn cântate de femeile noastre și pentru că eu cred că primul cuvânt n-a fost spus, ci cântat – cântecul de leagăn este primul lucru pe care l-a auzit omenirea, și toate lucrurile astea bune și frumoase par acum inutile, dar cred că există o forță magică în aceste lucruri și trebuie să credem în aceste lucruri, pentru că la un moment dat pendula se va porni în celălalt sens și sper să prindem acest moment, să vedem cum mirosul unui măr tocmai cules din pom o să fie mai puternic decât mirosul războiului. “

Cum trăiești cu o rană care nu se vindecă. Miracolul supraviețuirii, nu povara morții

Despre durerea istorică a poporului armean, Abgarian nu vorbește ca o victimă, ci ca cineva care a ales să transforme suferința în forță. Ea povestește cum i-a transmis fiului ei nu povara morții, ci miracolul supraviețuirii.

“Există răni care nu se vindecă, dar aici este alegerea fiecărui om cum să se raporteze la această rană, să o zgândări în fiecare zi, să încercă să găsești acea stare de confort în care rana asta nu te deranjează maxim. Eu aș alege a doua cale și, atunci când mi-am educat fiul, îi povesteam despre trecutul greu al poporului meu, am schimbat punctul de vedere: nu povesteam despre faptul că eram omorâți, ci îi spuneam că am supraviețuit, nu vorbeam despre faptul că trebuie să plângem, ci despre faptul că trebuie să trăim în așa fel încât rudele tale care au murit să te privească din cer și să se bucure pentru tine. Mi se pare că sentimentul de victimă distruge societatea, trebuie să știi să treci peste durerea ta și, în pofida a orice, să trăiești mai departe. Cum poți să răspunzi durerii? Probabil prin putere, încredere, faptele bune pe care le faci, prin lucrurile pe care le creezi. […] Mi se pare că trebuie să încetăm cu plânsul. “

Dacă n-aș fi plecat la Moscova, n-aș fi devenit scriitoare, pentru că toate cărțile mele sunt scrise dintr-un mare dor

Scriitoarea mărturisește că dorul stă la temelia întregii opere sale creații literare. Distanța față de locul natal nu a eliberat-o de nostalgie, ci, dimpotrivă, i-a devenit sursă nesfârșită de inspirație. De asemenea, dezvăluie că în Berd, orașul în care s-a născut și locul întâmplărilor din cărțile sale, nu poate să scrie, ci o face doar atunci când ia distanță de locul natal.

“Dacă la un moment dat n-aș fi plecat la Moscova, n-aș fi devenit o scriitoare, pentru că toate cărțile mele sunt scrise dintr-un mare dor față de patrie și dorul ăsta nu trece nici măcar când mă întorc acasă, pentru că acea casă nu mai există, există doar amintiri. Dar am avut noroc, pentru că, oricât s-ar schimba orașul Berd, locuitorii au rămas aceiași, ei sunt amuzanți, sunt ridicoli, sunt naivi, mai ales bătrânelele noastre. Fiecare bătrânică este foarte luptătoare și nu te plictisești cu ele niciodată. De fiecare dată când mă întorc în Berd ajung într-o realitate complet diferită, și mă simt atât de bine! Dar, în mod ciudat, eu nu pot să scriu acolo, nu reușesc. Cred că am nevoie de distanță și, probabil, inspirația mea este acest dor de casă.”

Omenirea a supraviețuit datorită femeilor

Întrebată despre femeile din romanele sale, scriitoarea a făcut o paralelă amuzantă între femei și bărbați și a glumit vorbind despre relația cu soțul său, despre diferențele de gust din cuplu.

“Omenirea a supraviețuit datorită femeilor. Asta nu e sexism, pur și simplu constat un fapt – că dacă nu erau femeile, bărbații s-ar fi omorât între ei, ar fi gătit ceva stricat și s-ar fi otrăvit cutoții. Ce face femeia, toată viața? Îi salvează pe bărbați, ea îl spală, îl hrănește, are grijă de el când e bolnav, face totul ca el să ajungă la bătrânețe și să moară cu părul alb, și nu la 20 de ani, înecat în votcă. […] Trebuie să țineți minte că suntem îngerii voștri păzitori. Poate că uneori vorbim prea mult, poate că uneori vorbim prea tare, poate că vă deranjează că nu vă lăsăm să vă tăvăliți în noroi și să vă simțiți neanderthalieni , dar asta e garanția unei vieți lungi voi, așa că trebuie să ne răbdați în continuare. […]

Dar aș vrea să subliniez că nu doar bărbații sunt victimele femeilor, ci și invers. Eu m-am căsătorit cu un intelectual, care-i mult mai deștept decât mine. Nu vă puteți imagina cum mă chinuie, în fiecare săptămână mergem de două ori la muzică clasică cu muzica lui simfonică. Îi place foarte mult muzica de orgă, iar lângă casă sunt trei biserici. În Germania oamenilor le place foarte mult muzica de orgă și sunt nevoită s-o ascult foarte des. Eu sunt un om care s-a născut la sat, primul lucru pe care l-am văzut a fost o vacă, iar acum trebuie să merg de 5 ori pe săptămână să ascult muzică clasică. Soțul meu poate să scrie un articol ascultând muzică de Shnitke, pot să mor ascultând Shnitke. Vă dați seama suferința mea! Și, de curând, una dintre bisericile de lângă noi a intrat în reparații și nu știți cât de fericită am fost pentru că e cu o orgă mai puțin în viața mea. Așa că, în această simbioză trăim noi. Oricât de amuzant ar fi asta, eu totuși sunt fericită că avem niște bărbați atțt de minunați care nu ne lasă să ne relaxăm. […] Eu nu-mi dau seama cum poți să asculți 5 ore Wagner și să nu înnebunești.”

Despre Narine Abgarian

Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali. Bunicul patern a fost supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, iar în 1993 s-a mutat la Moscova.

A cunoscut recunoașterea internațională odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerelor Din cer au căzut trei mere, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana, și Simon, câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor.

În 2015 i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.

În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent își împarte timpul între Armenia și Germania.

Narine Abgarian este o autoare iubită și apreciată în România, unde i-au fost traduse cărțile “Din cer au căzut trei mere” (2021) “Simon” (2023) “Viața e mai dreaptă decât moartea” (2024), “Oameni care vor fi mereu cu mine” (2025).

De asemenea, au apărut în limba română și cărțile pentru copii “Maniunea” (2024), “Maniunea scrie un roman fantastic“, “Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții”, Seria “Bunicul de ciocolată“.

Articol de Daniela Mîndrilă