“Eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiș, să public vreo poezie”. 90 de ani de la nașterea “buzduganului unei generații”

În anul 1935, la 2 decembrie, se năștea poetul Nicolae Labiș. Eugen Simion l-a numit “buzduganul unei generații”. Se referea la generația ’60 făcând aluzie la zmeul care-și aruncă buzduganul ca să-și anunțe sosirea care îndeobște se petrecea după 3 zile. Suficient timp pentru Făt frumos să mai petreacă un pic în tandrețuri cu Ileana Cosânzeana.

Și Nichita Stănescu își declarase adulația față de Labiș. “Eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957”, mărturisea poetul.

Afirmația poate fi tradusă, în primul rând, ca un semn de mare prețuire față de Labiș.

Într-un fel, Labiș a fost un soi de buzdugan. Prins de avântul tinereții adolescentine a fost o scurtă vreme cântătorul Partidului Comunist : “Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi/În flăcările noastre se destramă!”

Ulterior, și-a dat seama că nu merita să ardă pentru cauza comunistă și a virat ușor spre poezia pură, nemilitantă.

Ce n-a luat în calcul a fost “destrămarea”. Comuniștii nu l-au iertat. Și astăzi e neclar dacă moartea lui, sub roțile unui tramvai, n-a fost cumva întâmplată din cauza unei tovărășești mâini care l-a împins de pe scara vagonului.