Dependenţa de jocuri de noroc, învinsă prin sport. Psiholog: Este o boală psihică, cronică, ce are nevoie de tratament multidisciplinar

Dependenţa de jocuri de noroc face ravagii, chiar si printre copii. Mărturiile unor foşti jucători sunt teribile. Unii spun că deveniseră zombie: mintea refuza, dar corpul îi ducea la sala unde îşi iroseau viaţa. Există însă un antidot care i-ar putea scăpa de adicţie pe cei care riscă totul pentru o himeră. Un proiect Erasmus pariază pe sport ca soluţie anti-dependenţă.

A lăsat 3 copii cu soţia în faliment total. Nimeni nu a ştiut până în momentul în care s-a sinucis. Asta înseamnă jocurile de noroc.

La un pas de tragedie a fost si Alex. Avea 10 ani când a jucat primii bani. De la 27 de ani, adicţia i-a condus viaţa, un deceniu. L-a prins după ce a câştigat la un joc salariul pe doi ani. A pierdut însă rapid totul: banii, soţia, zilele şi nopţile. De trei ani, s-a eliberat de obsesia câştigului.

Alex, fost jucător de jocuri de noroc: Mă uitam la picioarele mele şi spuneam: nu mergem acolo. Nu facem asta. Picioarele mele mergeau. Nu puteam să-mi controlez corpul. Cu bani la mine, sunam să mă împrumut pentru când voi ieşi de acolo. Nu dormeam bine. Gândul meu tot timpul era ce să fac, cum să fac să câştig şi rost de bani. Nu simţeam nimic, nici frustrare, nici durere, nici supărare. Mergeam acolo ca să fug de realitate, ca să fug de mine, de ce însemna viaţa mea.

Iluzia fericirii din câştig i-a răpit şi lui Mircea 30 de ani din viaţă. La 8 ani,a furat de la tatăl său bani pentru păcănele. A pierdut şi o firmă la jocurile de noroc. S-a eliberat după ce a scăpat şi de dependenţa de alcool, moştenită din familie. El a resimţit fizic sevrajul adicţiei de jocuri.

Mircea, fost jucător de jocuri de noroc: O durere, efectiv, o durere, o lipsă în organism. E greu de explicat. Nu ştiam cu ce mă confrunt. Eu am trăit şi stări de Delirium Tremens acasă, fără să iau nimic. Puteam să mor. Am aflat doar după ce m-am oprit.

Iar ispita jocurilor de noroc e peste tot, nu doar la un click pe ecrane.

Diana Brâncuş, jurnalist senior TVR: Oraşele sunt ca o mare sală de jocuri. La tot pasul întâlneşti locuri în care eşti tentat să intri să-şi încerci şansa, chiar şi în apropierea şcolilor. Statisticile arată însă că 20 la sută dintre cei care joacă o dată pot să ajungă la dependenţă.

Dependenţi sunt cei care dau pe jocuri peste 20 la sută din banii care nu sunt pentru traiul zilnic. Petrec mai mult timp cu jocul decât cu familia şi cu prietenii. Simt furie, anxietate şi tristeţe dacă nu joacă. Unii ajung la depresie, iar dacă pierd totul, pot deveni chiar infractori care fură şi tâlhăresc.

Cătălina Constantin, psiholog, director Centrul Naţional de Sănătate Mintală şi Luptă Antidrog: Este o boală psihică, cronică, ce are nevoie de tratament multidisciplinar. Sportul contribuie la gestionarea bolii. Când practici sport, se descarcă neuroendorfine, în special dopamină, care ajută creierul să fie mai puţin depresiv. Sportul de echipă te ajută să te reintegrezi într-un grup.

Octavian Amzulescu, psiholog, Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport: În sport, corpul nostru, pe lângă hormoni, secretă endocanabinoide, care sunt droguri naturale. Înlocuim o dependenţă rea cu una bună.

Alex şi Mircea au lăsat sala de jocuri pentru cea de sport. Pe lângă programele de recuperare şi sprijinul comunităţii de foşti jucători, mişcarea i-a ajutat în lupta cu adicţia. Ei susţin un proiect Erasmus care pariază pe mişcare ca soluţie anti-dependenţă.