De la Marele Blond cu un pantof negru la OCTAV-o poveste a propriei vieți. Interviu cu muzicianul Vladimir Cosma,o legendă a cinematografiei

Vladimir Cosma a regăsit România după 50 de ani de absenţă (din 1963 trăieşte la Paris). S-a întors în ţară pentru concerte, pentru a primi distincţia „Doctor Honorius Causa” şi decoraţia regală „Nihil Sine Deo”, oferită de Regele Mihai I al României.

Ce înseamnă filmul „OCTAV” pentru dvs.?
Este foarte emoţionant pentru mine de a fi scris muzică pentru acest film, fiind oarecum şi povestea vieţii mele: reîntoarcerea acasă, după o viaţă întreagă, revederea ţării, a locurilor unde m-am născut, revederea prietenilor, reconectarea cu propria copilărie. În plus, este un film important pentru mine prin faptul că este realizat de Serge Celebidachi, pe care îl cunosc de când era copil şi am participat oarecum la formarea lui ca cineast.

Când Serge era adolescent, venea deseori cu mine pe platourile de filmare sau în studiourile de înregistrare de la Paris. Era pasionat şi ţin minte că, atunci când am mers împreună să vadă filmările pentru „L’etudiante”, („Studenta”), de Claude Pinoteau, cu Sophie Marceau, am putut observa la Serge focul sacru al cinematografiei. Referitor la „OCTAV”, Serge mi-a vorbit de mult timp despre acest proiect, pe care îl construise încă din tinereţe, şi aşteptăm să văd scenariul final, care mi s-a părut foarte reuşit.

Aţi refuzat vreodată un film? Care ar fi motivele care vă determină să refuzaţi un proiect?
Am refuzat multe filme. În primul rând, din cauza timpului. Câteodată mi se propun filme într-o perioadă în care sunt atât de ocupat, încât nu am cum efectiv să le materializez. Apoi, legăturile mele cu cineaştii sunt mai complexe. Nu se limitează doar la faptul că îmi propun un film, iar eu îl fac sau nu. Am avut colaborări fidele de ani de zile cu cineaşti, de exemplu cu Yves Robert, căruia i-am compus muzică pentru toate filmele, de la primul până la ultimul. De asemenea, pentru Gérard Oury, Francis Veber, Claude Zidi, Claude Pinoteau. Deci un gen de colaborare în care nu îţi mai mai pui problema dacă filmul e bun sau nu, pentru că lucrezi cu cineastul, iar acest parteneriat este interesant din punct de vedere artistic, pentru că se aprofundează un stil şi un anume fel de a lucra împreună. Şi sper că acest început cu Serge să devină o colaborare de acest tip.

Cât de importantă este muzica într-un film?
Cinema-ul, intitulat „a şaptea artă”, este un amestec de toate artele. Se spune că e artă supremă fiindcă utilizează imaginea, textul, muzica, pictura şi fiecare element are importanța lui. Sunt filme în care muzica are mai mult sau mai puţină importanţă, în funcţie de scenariu. Sunt scene legate complet de muzică, cum e „Diva” (regizat de Jean-Jacques Beineix, în 1981) sau „Aventurile rabinului Jacob” (1973), în care scena dansului hasidic interpretat de genialul Louis de Funès este indispensabilă.

În alte filme, muzica e un simplu acompaniament. Iar unii cineaşti, în căutare de „realism”, fac filme în care muzica este inexistentă. Cum e Ingmar Bergman, de exemplu. Pentru mine această concepţie este o greşeală; e ca un jucător de şah care joacă fără regină. Un film fără muzică e un film căruia îi lipseşte un element primordial.

Iar pentru „OCTAV”, câtă importanţă are muzica?
În „OCTAV” muzica are o importanţă foarte mare, pentru că este un film despre amintiri, despre trecut, iar muzica poate să exprime sentimente precum dorul, nostalgia, veselia regăsirii unui prieten, pe care doar imaginea singură nu le poate oferi.

Care este modul dvs. de a lucra atunci când acceptaţi un proiect?
Nu am o metodă unică. Pentru „OCTAV”, Serge m-a ajutat foarte mult, prin faptul că a luat lucrări muzicale de-ale mele, din trecut, şi le-a montat temporar pe film şi astfel am înţeles precis ce anume aştepta de la mine.

Sigur că există şi un risc, în acest caz, ca regizorul să se obişnuiască cu muzica folosită temporar, iar când vii cu muzica finală, el să fie oarecum decepţionat. Însă observ că nu e cazul pentru „OCTAV”, Serge pare foarte fericit cu muzica originală compusă, iar eu am fost extrem de fericit de a lucra pentru el şi pentru acest film.

Care este sursa de inspiraţie pentru un compozitor când face muzică de film?
„Inspiraţie” este un cuvânt misterios, pe care mi-e foarte greu să îl explic. E ceva care vine de la Dumnezeu, oarecum. Nu există o metodă sau un „Tratat de inspiraţie”, cum sunt „Tratatele de armonie” sau „Tratatele de contrapunct”. Inspirația îmi vine, în primul rând, datorită întregii vieţii mele trăite, pentru că un compozitor exprimă prin muzică sentimentele lui, bogăţia sa interioară, care din când în când explodează, iese la iveală. Sunt momente de „inspiraţie”. În cazul unui film, desigur că inspiraţia poate veni şi de la film, şi de la regizor, care este prima persoană ce ascultă muzica şi pentru care lucrezi. Unii mă inspiră, îmi dau încredere în mine şi alţii mă blochează. În cazul lui „OCTAV”, Serge a fost o sursă de inspiraţie.

Cât de uşor se poate distruge talentul, din punctul dvs. de vedere?
Un talent e ca o flacăra care se poate stinge în orice moment. Nu şi a mea, sper!

Pe ce mizați dvs., ca muzician, în relaţia cu publicul?
Reacţiile publicului sunt foarte importante pentru mine. Primesc numeroase scrisori sau email-uri cu comentarii pe care le citesc cu mult interes. În cadrul concertelor pe care le dirijez, sunt foarte sensibil la vibraţia care se naşte în fiecare seară, diferită, dar semnificativă şi foarte instructivă.

Cât de mult contează pentru dvs. părerea criticilor?
Opinia criticilor e un rău necesar. Dintotdeauna, deseori s-au înşelat! În muzică, gustul publicului a fost şi continuă să fie mult mai fiabil.

În opinia dvs., ce rol are „OCTAV” în cinematografia românească?
Pentru mine, filmul Octav reprezintă un subiect original în cinematografia românească. Mă atinge personal şi sper că vor fi mulţi ca mine. Este un film în care se vede greutatea unei emigrări, oricât de frumoasă ar fi. Deşi nu este un film despre tatăl regizorului, despre marele dirijor Sergiu Celibidache, totuşi umbra lui pluteşte în film şi asta îl face şi mai interesant de urmărit. Un artist ca Sergiu Celibidache, cu o enormă faimă internaţională, a rămas cu sufletul în ţara lui de origine.

Cum aţi defini muzica?
Muzica… este greu de definit. Caragiale spunea că „muzică este ceva care gâdilă plăcut urechile”. Cred că asta este o bună definiţie (râde n.r.). Muzica trebuie să fie mereu armonioasă, să dea mereu o emoţie, indiferent de scena pe care o faci. Muzica este o artă abstractă, nu exprimă ceva precis cum o face cuvântul; ea este precum un cameleon şi ia de multe ori culoarea scenei pe care o acompaniază.

Referitor la cariera dvs., aţi ajuns acolo unde v-aţi propus?
Nu am gândit şi acţionat niciodată în termeni de „carieră”, ci în termeni de „obiective”. Or, obiectivele sunt succesive şi infinite: ele se înlănţuiesc unele cu altele.

Ce înseamnă succesul pentru dvs.?
Percep succesul în exprimarea bucuriei şi fericirii publicului la sfârşitul concertelor sau a filmelor pentru care scriu muzică.

Cine este cel mai bun prieten al dvs.?
Nu fac concursuri sau clasamente în prietenie.

Ce vă face fericit?
Ceea ce mă face fericit în viaţă este senzaţia de a-mi fi atins obiectivul, după o muncă lungă şi complexă.

Ce anume vă întristează?
Nu fac nicio ierarhizare a tristeţii.

Numiţi 3 filme care v-au impresionat cu adevărat şi pe care le-aţi recomanda oricui să le vadă.
Vă recomand: „Laura”, de Otto Preminger, cu muzica sublimă a lui David Raksin, „Aventurile Rabinului Jacob”, de Gérard Oury, cu neuitatul Louis de Funès, şi mai recent „Youth”, de Paolo Sorrentino.

Şi 3 titluri de cărţi?
„Memoriile” lui Berlioz, „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, „Supunere” de Michel Houellebecq.

Şi o melodie care vă este aproape de suflet?
Cântecul „Avec le temps”, scris şi cântat de Léo Ferré.

Ipotetic vorbind, dacă ar fi să primiţi o cutiuţă în care să puteţi păstra amintiri, ce momente din viaţa dvs. aţi aduna acolo?
Plecarea din România şi sosirea la Paris, din 1962. Apoi, întâlnirea cu Yves Robert şi prima muzică de film pentru „Alexandru, Preafericitul” cu Philippe Noiret, Marlène Jaubert (1969). Urmate de marele succes muzical cu B.O. a filmului „Marele Blond cu un pantof negru” (1972), cu Pierre Richard.

Aş mai adăuga şi cele 2 premii César (1982; 1984), pe care le-am primit pentru cea mai bună muzică a filmelor „Diva” de Jean-Jacques Beineix şi „Balul” de Ettore Scola.

Iar crearea Operei „Marius şi Fanny” (2007), după Marcel Pagnol, interpretată de Roberto Alagna şi Angela Gheorghiu în rolurile principale, nu poate rămâne în afara cutiei. Cum nici momentele începând cu anul 2003, care marchează dirijarea marilor orchestre simfonice în cadrul concertelor consacrate muzicilor mele, în Franţa şi în străinătate. Sunt foarte multe multe momente, care se regăsesc de altfel şi în biografia mea.

La ce proiecte lucraţi?
Scrierea a două noi muzici de film franceze, a unui concert pentru trompetă şi orchestră, a numeroase concerte în Franţa şi în străinătate, de exemplu la Praga, în Belgia şi la Kremlin la Moscova.