Ce spune știința modernă despre sufletele pereche. Chiar există cineva perfect potrivit pentru tine în lume?

De Ziua Îndrăgostiților, există tentația de a crede că undeva, acolo, există „Alesul/Aleasa”: un suflet pereche, potrivirea perfectă, persoana alături de care erai menit să fii.

De-a lungul istoriei, oamenii au fost atrași de ideea că iubirea nu este întâmplătoare. În Grecia antică, Platon își imagina că odinioară eram ființe întregi, cu patru brațe, patru picioare și două fețe, atât de strălucitoare încât Zeus ne-a despărțit în două; de atunci, fiecare jumătate rătăcește pe pământ în căutarea celeilalte, un mit care oferă sufletului pereche modern o genealogie poetică și promisiunea că, undeva, cineva ne va face în sfârșit să ne simțim compleți, scrie BBC.

În Evul Mediu, trubadurii și legendele arthuriene au transformat această dorință în „iubire curtenească”, o devoțiune intensă, adesea interzisă, precum cea a lui Lancelot pentru Guinevere, în care un cavaler își dovedea valoarea prin sacrificiu de sine pentru o iubită pe care poate nu o putea declara deschis.

În Renaștere, scriitori precum William Shakespeare vorbeau despre „îndrăgostiți sub stele potrivnice” („star-crossed lovers”) – cupluri unite printr-o legătură copleșitoare, dar despărțite de familie, avere sau destin, ca și cum universul însuși le-ar fi scris povestea de iubire și, în același timp, le-ar fi interzis un final fericit.

În vremuri mai recente, Hollywoodul și romanele de dragoste ne-au vândut povești de iubire ca în basme.

Dar ce spune știința modernă despre sufletele pereche? Există cu adevărat o persoană specială pentru fiecare dintre noi?

Cum ne îndrăgostim de „Alesul”

Viren Swami, profesor de psihologie socială la Anglia Ruskin University, a urmărit originile înțelegerii europene contemporane a iubirii romantice până în Europa medievală și poveștile despre Camelot, Lancelot, Guinevere și cavalerii mesei rotunde.

„Aceste povești au promovat pentru prima dată ideea că ar trebui să alegi o singură persoană drept partener și că acel partener este pentru toată viața”, spune el.

„Înainte de asta, în mare parte din Europa, puteai iubi câte persoane voiai, iar iubirea era fluidă și adesea nu avea legătură cu sexul”.

În timp, pe măsură ce oamenii au fost smulși din comunitățile agricole și industrializarea a destrămat legăturile tradiționale, indivizii au devenit „alienați”, spune el. „Încep să caute o altă persoană care să-i salveze, să-i scape de mizeria vieții lor”.

Aplicațiile de dating de astăzi transformă această poveste într-un algoritm, pe care Swami îl numește „shopping relațional”. Căutarea sufletului pereche ajunge să devină opusul a ceea ce oamenii își doresc: „Pentru mulți, este o experiență lipsită de suflet. Cauți un partener… treci prin zeci de persoane pe aplicație până ajungi într-un punct în care spui… trebuie să mă opresc”.

„Alesul”

Jason Carroll, profesor de studii despre căsătorie și familie la Brigham Young University, înțelege dorința pentru „Alesul”.

„Suntem ființe construite pe atașament”, spune el. „Ne dorim acea legătură.” Însă la cursuri le spune studenților că trebuie să renunțe la ideea de suflet pereche, fără a renunța la dorința pentru „Alesul”.

Pare o contradicție, dar pentru Carroll este diferența dintre destin și muncă susținută.

„Un suflet pereche este pur și simplu găsit. Este deja făcut. Dar «unicul» este ceva ce doi oameni construiesc împreună de-a lungul anilor, adaptându-se, cerându-și iertare și, uneori, strângând din dinți”, spune el.

Capcana sufletului pereche

Argumentul lui Carroll se bazează pe decenii de cercetări, reunite în raportul său, The Soulmate Trap, care distinge între ceea ce psihologii numesc „credințe în destin” — ideea că relația potrivită ar trebui să fie fără efort — și „credințe de creștere”, care se concentrează pe ce pot face partenerii pentru ca relația să funcționeze.

Într-o serie de studii foarte citate, conduse la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 de profesorul C. Raymond Knee de la University of Houston, cercetătorii au descoperit că persoanele care credeau că relațiile sunt „menite să fie” aveau mult mai multe îndoieli după conflicte. Cei cu o mentalitate orientată spre creștere rămâneau mai implicați, chiar și în zilele în care se certau.

În opinia lui Carroll, credința în sufletul pereche este o capcană – nu romantismul în sine, ci așteptarea ca iubirea să nu fie niciodată grea. Cea mai „plină de suflet” parte a unei relații lungi nu este o scenă cinematografică, ci faptul că ai „locuri în primul rând” la punctele forte, dar și la slăbiciunile și provocările celuilalt.

„Este un spațiu aproape sacru”, spune el. „Cunoaștem aceste lucruri doar pentru că ne-au lăsat să fim acolo.”

Scânteie sau traumă?

Vicki Pavitt, coach de relații din Londra, lucrează adesea cu persoane care credeau că și-au găsit sufletul pereche, dar au descoperit, în schimb, manipulare emoțională, instabilitate și anxietate constantă.

„Când există multă chimie și scânteie, uneori poate fi vorba despre activarea unor tipare vechi nesănătoase, răni vechi”, spune ea.

O persoană inconsecventă, care se poartă când cald, când rece, te poate face să simți „abia aștept să-l/o văd din nou”, dar în realitate îți provoacă atât de multă anxietate încât ajungi să vrei și mai mult.

Pavitt spune că ceea ce percepem drept destin poate fi de fapt sistemul nostru nervos care recunoaște ceva ce ne-a rănit înainte și încearcă să „repare” — un tipar numit de terapeuți „legătură traumatică”.

Un studiu des citat, realizat de psihologii canadieni Donald Dutton și Susan Painter la University of British Columbia, a urmărit 75 de femei după ce au părăsit parteneri abuzivi.

Au descoperit că cele mai puternice legături nu erau la femeile abuzate constant, ci la cele ale căror relații alternau între farmec și cruzime. Amestecul de pericol și afecțiune era familiar, nu sănătos.

Unu, dar nu singurul

Psihologia și biologia oferă o perspectivă asupra „Alesului”, dar matematica propune alta.

Dr. Greg Leo, economist la Vanderbilt University, a dezvoltat un algoritm de compatibilitate. Concluzia? Nu ai un singur „Ales”, ci mai mulți posibili „Aleși”.

În lucrarea sa Matching Soulmates, publicată în revista Journal of Public Economic Theory, el simulează un bazin de întâlniri în care mii de persoane își clasifică preferințele. Algoritmul identifică „suflete pereche de ordinul întâi”, apoi elimină perechile și reia procesul, generând „ordinul doi”, și tot așa.

Rezultatul: este rar ca două persoane să fie alegerea reciprocă numărul unu, dar mulți oameni se regăsesc printre opțiunile doi sau trei și pot avea relații fericite.

Algoritmul iubirii sugerează că există mai mulți parteneri viabili, nu doar „Alesul”.

Atenția la lucrurile mici

Jacqui Gabb, profesor de sociologie și intimitate la The Open University, a analizat acest lucru în proiectul său Enduring Love, publicat în revista Sociology în 2015.

Studiul a chestionat aproximativ 5.000 de persoane și a urmărit 50 de cupluri în detaliu, folosind jurnale, interviuri și „hărți emoționale”.

Ce îi făcea pe oameni să se simtă apreciați? Nu cereri în căsătorie la apus sau excursii surpriză la Paris.

Ci gesturi mici: o ceașcă de ceai adusă la pat. Încălzirea mașinii într-o dimineață rece. Flori culese din câmp. Un zâmbet împărtășit la o petrecere.

22% dintre mame și 20% dintre femeile fără copii au ales astfel de gesturi mici ca fiind printre cele mai importante lucruri care le fac să se simtă valorizate – mai mult decât cadouri scumpe sau ieșiri spectaculoase.

Satisfacția relațională nu era despre bani sau romantism grandios, ci despre „cunoașterea intimă a cuplului” și exprimarea ei zilnică.

Gabb subliniază că sentimentul de „suflet pereche” nu plutește deasupra vieții – el este construit, centimetru cu centimetru, prin felul în care cuplul face față presiunilor.

Cina de Valentine’s Day

Știința nu fură romantismul. Dimpotrivă, îl ajută să înflorească, în vremuri bune și rele, spune Carroll.

„Sunt foarte confortabil cu aspirația de a fi într-o relație unică și specială, atâta timp cât ne amintim că trebuie creată”, spune el.

Pavitt crede că „este în regulă, chiar util, să ai credința că persoana ta este undeva acolo, atâta timp cât știi că există mulți oameni cu care ai putea construi o conexiune extraordinară și încetezi să te aștepți ca cineva să fie perfect”.

Cât despre sufletele pereche, știința indică un paradox: cei care ajung în relații ce par „menite să fie” sunt adesea cei care au încetat să mai aștepte destinul, s-au întors spre persoana imperfectă din fața lor și au spus, în esență: „Construim ceva împreună?”.