Azi, în istorie. Kafka și realitatea ușor augmentată

A venit momentul să vedem ce evenimente importante s-au petrecut, în istorie, pe data de 3 iunie. În anul 1924 moare scriitorul Franz Kafka.

Eticheta care i s-a pus lui Kafka, reprezentant al literaturii suprarealismului și absurdului, e incorectă. Kafka n-a descris realități absurde. El a fost, din contră, vizionar.

Avea studii înalte de drept și știa ce se întâmplă la procese. Cea mai cunoscută scriere a lui, „Procesul”, nu e un roman al absurdului.

E vorba despre un tânăr pe care îl chema K. Pe Kafka nici nu-l interesa numele, pentru că nu K este personajul principal. Pe acest tânăr K îl iau de acasă doi bărbați care îl acuză de ceva. Dar n-am făcut nimic, zice K. N-are importanță, ceva tot ai făcut.

Și îi intentează proces. Unul care părea să fie de durată. Pe sălile tribunalului, murdar și sufocant, la un moment dat, K se întâlnește cu un alt acuzat care îl întreabă: De când ai procesul? – De 6 luni. – Vai, se miră insul. Ce proces tânăr!

În acest moment, ne dăm seama că procesul este personajul principal. E umanizat. E tânăr, nu bătrân. Mai lipsea să spună că e un proces înalt, blond și cu ochi albaștri. Kafka spune, de fapt, că toți suntem judecați și condamnați, de societate, de divinitate, sau de destin, depinde cum vreți să-i spuneți, și că judecata depășește uneori limitele înțelegerii noastre.

La final, cei doi tipi care l-au arestat vin acasă la K, îl iau, îl duc pe un câmp și-l înjunghie în inimă. K moare apucând să rostească: Ca un câine!

În „Metamorfoza”, e vorba despre un tânăr, Gregor, care se trezește într-o dimineață transformat în gândac. Avea aceleași dimensiuni și aceeași personalitate. Putea chiar să și vorbească. Era straniu îngrijorat că întârzie la serviciu și că va fi dat afară.

Interesantă este reacția familiei pe care o întreținea. Mama leșină, sora lui simte o oarecare compasiune, iar tatăl îl ia la bastoane. Viața merge mai departe. Tatăl e nevoit să-și găsească o slujbă, iar sora lui, Grete, e singura care-l îngrijește și-i duce de mâncare.

Gregor își duce viața de gândac cu o oarecare demnitate. Învață să se cațere pe pereți și chiar petrece timp cu familia. Doar tatăl e dezgustat și, la un moment dat, aruncă în el cu un măr care-i perforează carapacea.

Infecția îl duce pe Gregor spre o moarte lentă, dureroasă și în amară și tristă singurătate. Ar fi putut fi un gândac fericit, dar n-a avut noroc!

Nici moartea lui Kafka, deși pare, n-a fost absurdă. A murit de foame, nu pentru că n-avea ce să mănânce, ci pentru că… nu mai putea să înghită.