România, 35 de ani de austeritate: trei etape care au modelat viața a milioane de oameni

Din 1990 și până astăzi, românii nu au trăit doar crize punctuale, ci o stare cronică de austeritate, împărțită în trei etape distincte. Prima etapă a fost șocul sălbatic al anilor ’90, marcat de inflație galopantă și colaps industrial.

Metaforic vorbind, economia românească a fost supusă unui tratament de șoc fără anestezie, în care fiecare criză a fost suportată direct de cetățeni.

Trauma anilor ’90: hiperinflatia distrugătoare. Perioada 1990–2000 a fost definită de pierderea masivă a puterii de cumpărare. Vârful a fost atins în 1993, când inflația a depășit 300% (sursa: BNR/INS), pulverizând economiile și pensiile românilor. Milioane de oameni au trăit o austeritate involuntară, provocată de închiderea masivă a fabricilor de stat și de o criză structurală ce a generat șomaj ridicat.

Al doilea șoc major: tăierea de 25% din 2010. A doua etapă de austeritate, declanșată de criza financiară globală, a fost mai administrativă, dar la fel de dură. Guvernul a aplicat unele dintre cele mai severe măsuri din UE: reducerea salariilor bugetare cu 25%, înghețarea pensiilor și majorarea TVA de la 19% la 24% (sursa: FMI/Guvern).

Aceste măsuri au împins România într-o recesiune profundă, cu o scădere a PIB-ului de –6,6% în 2010 (sursa: INS). Deși obiectivul de reducere a deficitului a fost atins, costurile sociale au fost mari: creșterea șomajului și un val accentuat de emigrație, mulți români alegând să caute stabilitate în alte țări.

Austeritatea tăcută (2023–2025). Astăzi ne aflăm în plină fază de austeritate mascată, numită de economiști „austerity creep” – austeritatea aplicată pe furiș. Deși Guvernul evită măsuri frontale precum cele din 2010, impune o consolidare fiscală dură pentru a reduce un deficit cronic de 5–6% din PIB. Măsurile includ creșteri de taxe pentru companii (HORECA, IT), plafonarea cheltuielilor și înghețarea angajărilor în sectorul public.

Ciclul vicios este evident. După fiecare criză, urmează o scurtă perioadă de relaxare fiscală și cheltuieli necontrolate, care readuc România în aceeași situație. Incapacitatea de a menține deficitul sub control ne îndepărtează constant de obiectivul aderării la Zona Euro și ne obligă, iar și iar, să recurgem la soluții de criză plătite tot de cetățeni.