51 de ani de la cel mai mare scandal politic al secolului 20. Afacerea „Watergate” a dovedit puterea presei, iar Nixon a devenit primul președinte american din istorie care a demisionat

Pe 17 iunie 1972, cinci bărbaţi au fost prinşi de poliţişti după ce au intrat prin efracţie în sediul Partidului Democrat, aflat pe atunci în opoziţie, din Hotelul Watergate. Frank Willis, paznic la complexul de birouri al Hotelului Watergate, situat în Washington D.C, a observat dimineața o bucată  de bandă adezivă pe închizătoarea unei uşi de acces către parcarea subterană. După ce a înlăturat banda, la scurt timp a observat că cineva o lipise din nou în acelaşi loc.

Poliţia metropolitană a ajuns la faţa locului şi, după o scurtă investigaţie, a arestat cinci bărbați în birourile Partidului Democrat. Cei cinci au fost acuzaţi de pătrundere prin efracţie pentru repararea unor dispozitive de ascultare instalate în timpul unei alte spargeri şi pentru a fotografia documente secrete.

Unul dintre cei cinci spărgători, Bernard Baker, îşi notase într-un carneţel numele lui Howard Hunt, funcţionar la Casa Albă şi angajat ca şef al securităţii Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui.

Doi tineri jurnalişti ai cotidianului Washington Post, Carl Bernsterin şi Bob Woodward, sunt cei care aveau să descopere că spărgătorii au  legătură cu Comitetul pentru Realegerea Preşedintelui Richard Nixon. Şi legăturile duceau până la Casa Albă.

Casa Albă a negat constat orice legătură cu spargerea, iar preşedintele Nixon avea să obţină un nou mandat.

La un an de de la apariţia cazului Watergate, Nixon continua să nege că ar vreo implicare: „Oamenii trebuie să ştie dacă președintele lor este sau nu un escroc. Ei bine, nu sunt un escroc. Am câştigat tot ce am.”

Chiar şi aşa, sute de mii de oameni au continuat să protesteze şi să solicite demisia preşedintelui.

Pe măsură ce dezvăluirile din presă legau  tot mai mult Casa Albă de spargerea de la Watergate, protestele se întețeau. De asemenea, o comisie a Senatului american condusă de Sam Ervin a început o anchetă.

O serie de angajaţi ai Casei Albe au fost interogaţi în faţa comisiei senatoriale, iar la audieri a participat şi reporterul Bob Woodward, de la ziarul Washington Post, care, alături de Carl Bernstein, au declanşat  o amplă investigaţie prezentată pe larg, pe parcurs, în presă. În ancheta lor, cei doi jurnaliști au fost ajutați de o sursă anonimă care a primit numele de cod „Deep Throat”. Abia în anul 2005, revista Vanity Fair a dezvăluit că identitatea sursei era Mark Felt, numărul doi al FBI în perioada administraţiei Nixon.

John Dean, consiler al lui Nixon, a ales să coopereze cu comisia senatorială și a descris în detaliu ceea ce se întâmpla la Casa Albă, inclusiv acţiunile de muşamalizare a scandalului Watergate, cu implicarea preşedintelui.

Un alt factor decisiv a fost decizia Curţii Supreme a Statelor Unite ca înregistrările efectuate de preşedintele Richard Nixon în Biroul Oval să fie făcute publice. Iar potrivit transcrierii acelor înregistrări, Nixon a fost implicat în întreg scandalul. Prin urmare, preşedintele ar fi fost supus oricum procedurii de destituire.

În iulie 1973, Alexander Butterfield, un fost oficial al Casei Albe, a depus la rândul său mărturie în faţa comisiei senatoriale și a dezvăluit că Nixon obişnuia să înregistreze, în secret, convorbirile de la Casa Albă, deci şi discuţiile din perioada izbucnirii afacerii Watergate. Archibald Cox, consilier independent din Departamentul de Justiție, investigator al afacerii Watergate, a cerut toate aceste înregistrări ca probe, însă Nixon a refuzat, invocând imunitatea prezidenţială.

Curtea de Apel a admis cererea judecătorului John Sirica, Nixon urmând să livreze înregistrările către Cox, însă preşedintele a sugerat ca aceste casete, editate de oamenii lui, să fie ascultate de senatorul John Stennis din Mississippi. Cox a refuzat această propunere. Au urmat o serie de demiteri din funcție, printre care și demiterea lui Cox.

Fără legătură cu scanalul „Watergate”, în octombrie 1973, vicepreședintele Agnew a demisionat și a fost condamnat pentru dare de mită, evaziune fiscală și spălare de bani, fapte comise în timp ce era guvernator al statului Maryland, iar Nixon l-a numit în locul său pe Gerald Ford, liderul minorității din Camera Reprezentanților.

După acuzaţii că a condus afaceri necurate pentru obținerea de fonduri, Nixon a suţinut, pe 17 noiembrie 1973, o conferință de presă la Walt Disney World, unde a rostit celebrele cuvinte prin care voia să își arate din nou nevinovăția: “Oamenii trebuie să știe dacă președintele lor este sau nu este un escroc. Ei bine, nu sunt un escroc. Tot ce am, am câștigat prin muncă”.

Nixon i-a predat în cele din urmă  înregistrările lui Sirica. Însă două conversaţii nu se regăseau pe înregistrări, iar de pe o alta, datată 20 iunie 1972, lipseau 18 minute. Experţii au dovedit că pe acea casetă se operaseră cinci tăieturi.

Lupta pentru obţinerea înregistrărilor de la Casa Albă a continuat şi în primele luni ale anului 1974, iar în aprilie Nixon a anunțat publicarea a 1.200 de pagini de stenograme ale conversațiilor de la Casa Albă între el și consilierii săi.

Pe 9 mai 1974, Comisia Juridică a Camerei a început audieri în vederea punerii sub acuzare a președintelui, audieri televizate de majoritatea posturilor TV importante de peste Ocean.

Pe 24 iulie 1974, Curtea Supremă a decis în unanimitate ca Nixon să pună la dispoziția anchetatorilor toate înregistrările de la Casa Albă, nu doar câteva stenograme alese, iar pe 30 iulie, preşedintele a pus la dispoziţie anchetatorilor benzile cerute.

Una dintre ele era dovada că Nixon a participat la muşamalizarea scandalului Watergate chiar din data de 23 iunie 1972, deci era la curent cu afacerea la doar 6 zile de la spargerea de la hotelul Watergate.

Pe 27 iulie 1974, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților l-a acuzat pe Nixon de obstrucționare a justiției, pe 29 iulie, a fost acuzat de abuz de putere, iar pe 30 iulie, a fost acuzat de sfidare a Congresului.

Nixon și-a anunțat demisia în cadrul unei declaraţii televizate, la 8 august 1974. El nu a fost vreodată judecat sau condamnat.

I-a urmat în funcție  vicepreşedintele Gerald Ford, care l-a grațiat pe Nixon, la 8 septembrie 1974, gest care i-a conferit acestuia imunitate pentru orice posibile infracțiuni comise în mandatele sale.

Ford a fost primul preşedinte al SUA  care nu a fost ales de electorat.

Nixon a continuat să își susțină nevinovăția până la moarte, dar mulți l-au considerat vinovat și după demisia sa. De fapt, acceptarea grațierii a reprezentat,  în termeni legali americani, admiterea vinovăției.

Scandalul Watergate a devenit un simbol pentru modul în care o anchetă jurnalistică poate distruge un întreg sistem politic corupt.

Afacerea Watergate, considerată de mulți cel mai mare scandal politic al secolului XX, a stat la baza unor filme și documentare, cel mai cunoscut fiind All the President’s Men (Toți oamenii Președintelui) din 1976, după cartea cu același nume scrisă de jurnaliștii Carl Bernstein și Bob Woodward, cu Dustin Hoffman și Robert Redford în rolurile principale. Pelicula a fost nominalizată la mai multe categorii la Premiile Oscar, Globurile de Aur și Bafta.

În 1995 a apărut Nixon, film regizat de Oliver Stone, cu Anthony Hopkins în rolul principal. A fost nominalizat la patru categorii la Premiile Oscar: Cel mai bun actor (Anthony Hopkins), Cea mai bună actriță în rol secundar (Joan Allen), Cea mai bună coloană sonoră originală (John Williams) și Cel mai bun scenariu original.